Mămăruzele din capul lui Panda

Prin ierburile înalte și încâlcite ale capului de Panda mărșăluiește veselă o trupă de mămăruze. Mămăruzele nu sunt asemenea căpușelor boreliozifere, deși cățeii se tem de ierburile de pe capul Pandei, ci sunt niște ființe mai ciudate, nici cal, nici măgar, ar zice omu', așadar nici furnici, nici buburuze, cu câte șase piciorușe, cu corpul suplu și fin ca al furnicilor, dar roșu punctat ca al buburuzelor.

Mămăruzele sunt într-adevăr niște insecte, dar sunt insecte speciale, fiindcă poartă papucei în picioare. Din fericire pentru mămăruze, ele nu sunt nevoite să își cumpere papuceii din magazine, de fapt chiar refuză să se gândească măcar la nebunia asta, cine a văzut sextete de pantofi numărul 0,5 vreodată în magazine? Mămăruzelor le cresc firesc papuceii în picioare, precum le crește barba țapilor, fără măcar s-o știe. De aceea Panda își adoră mămăruzele din cap, fiindcă poartă papucei în picioare.

Și mai are un motiv întemeiat ca să își adore mămăruzele din cap: Panda este de fapt un pui drăgălaș, deci este sincer și încrezător, deschis și liber, așadar plin de considerație pentru natura sa. În plus, fiindcă poartă papucei, mămăruzele hoinăresc inepuizabile prin desișul întortocheat constituit de ierburile capului lui Panda, pe care le conectează neîntrerupt și fascinant de degajat în snopuri surprinzătoare ce îi aduc mereu zâmbete pe chipul său rotund de Panda.

Puiul de Panda cu mămăruze în cap este cel mai fericit pui de panda existent și, fiindcă mămăruzele din cap îi aduc necontenit bucurie, el se va găsi în timpul care urmează în căsuța caraghioasă a fetiței Kiti, o pisicuță căreia i-a împrumutat din prietenie câteva mămăruze pentru câteva zile, ca să o gâdile și pe ea pe cap și s-o înveselească. Vino și tu AICI și simte-te bine! Ia-ți și mămăruzele cu tine, știu că-ți mai mișună câte una și ție, hi, hi, hi!

Dar de dragul ei

Se apropie ziua fetiței noastre iubite. Pe 8 iunie ea va împlini 11 ani. Da, 11 ani, ca 11 trepte urcătoare sau 11 primăveri sau mai bine începuturi de veri sau 11 zile pasionante sau 11 mămăruțe delicate sau 11 pupici moi de obrăjori rotunzi. Ăsta e tot motivul pentru ceea ce urmează, deși scriind, realizez că tot într-un început de iunie, acum patru ani, am deschis aproape întâmplător acest jurnal în care suntem acum împreună (tu, pentru că citești, eu, pentru că mă aflu în țesătura acestor cuvinte-gânduri), așadar iată cum, fericit, mi se alătură rațiunile gestului ce se lasă așteptat.

E un giveaway de blog, e ceva ce nu s-a mai văzut pe lumea asta, lumea mea virtuală, adică un dar. Este generozitate născută din generozitatea voastră, este recunoștință pentru prietenie și este bucurie pentru aniversarea zânei noastre bune. Pentru că îmi simt degetele suple și dibace, reîncălzite în îndemânarea ce le-a justificat mai demult ca instrumente principale pentru un hobby, am bucuria să ofer câștigătorului acestui giveaway o rochie de vară, colorată și vie, ușoară și catifelată, croită simplu și lejer, precum o adiere de vânt, din mătase naturală. Rochia nu va fi lucrată decât după numirea norocosului câștigător de către random (pe care nu l-am mai folosit), pentru a mi se comunica mărimea doritoarei sau mărimea celei vizate de participant la jocul meu.

Ce vă rog să faceți voi pentru a putea participa? Simplu! Considerați acest joc o invitație la petrecerea virtuală a lui Kiti, așadar, pentru că bănuiesc că vreți să felicitați sărbătorita, dați-mi un semn, un mic comentariu( sau mai mare:)) în care să spuneți orice vreți voi ( am o atracție pentru legături nebănuite între lucruri, oameni, propoziții), doar ca să știu în câte felii să împart tortul.

Petrecerea a început acum și ține zile și nopți la rând, căci muzica și dansul sunt pasiunile lui Kiti, până în dimineața zilei de 8 iunie, atunci când, din bucuria noastră, se va fi întrupat deja și tortul adevărat. Vă așteptăm cu drag!

Ploaia-izvor de frumusețe

Partea spectaculoasă a inepuizabilei ploi se desfășoară în grădini și în vazele din case. Trandafirii noștri au crescut ca Făt-Frumos, mai degrabă un Făt-Frumos prolific, decât unul vertiginos crescător, fiecare tulpină ramificandu-se în zeci, da, zeci, de flori frumoase, delicate. Și celelalte plante, flori sunt complet împlinite de ploaia nesecătuită, ceea ce nu aș putea spune și despre așteptările mele și ale altora de la anotimpul soarelui arzător. Dar meteosensibilitatea, ce vine cu a ei deprimare sufletească, se poate lua la întrecere cu alte nuanțe de simțiri, din cu totul alte game și cu totul alte vibrații, și chiar o face în zilele tihnite ale sfârșitului de săptămână, ce zici de bucuria rară din cuibăreala sub căldura râvnită a unei pături pufoase, cu un text literar de citit în mâini sau ce zici de dragul plăsmuirii, tot rar, al unui obiect estetic cu mâinile tale, dar scump, căci scump e tot ce iese din suflet, pentru fetiță delicată.
 
 Așadar, vezi bine, nu are rost să-mi ostoiesti nemulțumirea din sufletul plouat de vreme capricioasă, o fac singură intuitiv, înlocuind-o, ceea ce, binenteles, îți doresc și ție, căci am motiv trainic să nu mă las cufundată în neant odată cu ploaia și, în plus, am umbrelă și cizme de cauciuc.

Revedere

Cu copilașul cel mic la volanul mașinii, mi-am putut lua ochii de pe inutila marcație a mijlocului drumului nostru din plin câmp, din apropierea casei. Astfel, păstrând doar una dintre cele două cozi ale ochilor către sensul deplasării, mi-am scăldat privirea în balta peste care tocmai treceam, îi zic baltă, deși e lac toată ziua și noaptea, fiindcă îmi place sonoritatea cuvântului în context și text, atrasă fiind de apele învolburate de atâta cădere de ploi, ape ce băteau într-o cadență cu frecvență mare gardul metalic de dinaintea micii cascade de sub podețul drumului. Felix a lăsat și el volanul din mânuțe, fascinat de muzicalitatea celestă a naturii, ceea ce nu ne-a afectat căci mașina încetinise și ea oricum și părea că va opri într-o clipită, ceea ce a și făcut, așadar ne-am găsit două capete ieșite pe fereastra șoferului, mute în admirație. Muțenia a fost de bun augur, deoarece la doar cinci metri de privirile noastre vrăjite, cocoțate maiestuos pe gardul metalic, tronau trei egrete albe, ca trei prințese delicate, așezate în același loc unde le-am văzut în toamnă, în ultima zi de dinaintea marii lor migrațiuni, ah, ce dor ne-a fost de ele. Nu putem ști cine sunt ele dintre toate frumoasele cerului, însă am convingerea că au mai trecut prin sălciile de deasupra lacului nostru și că ieri, douazecisitrei mai, au aterizat acasă din zborul lor anual impresionant.

Bucuroși de revedere, cu respirațiile aproape suprimate și cu nelipsita cameră a telefonului meu, ne-am lăsat din nou privirile magnetizate de turbulențele apelor, acolo unde niște cozi de pește mare țâșneau din apă, lovite în gardul metalic. Tabloul inedit ochilor noștri ar fi putut fi intitulat 'în coadă de pește', cu mențiunea că sensul figurat al expresiei din titlu ar fi trebuit uitat, întrucât o coadă de pește se zbătea în capătul din dreapta al podețului, alta în cealaltă parte și încă una erupea brutal în mijloc, toate într-o alternanță amețitoare. La un moment dat am zărit amândoi și corpul gras, enorm, legat de una dintre cozile de pește, mai târziu aflând de la Horica că ar putea fi vorba de crapi de minimum cinci kilograme. Momentul acesta ne-a anulat muțenia amândurora, iar strigătele noastre entuziaste au gonit egretele, care s-au îndepărtat în înaltul unei sălcii, acolo unde alte egrete și stârci de noapte se felicitau bucuroase și relaxate pentru aterizare, ca piloții unui avion în holul unui aeroport, după contactul cu pământul.

Apoi, după ce am reușit să surprind egretele în zbor și în copac, l-am privit pe Felix în ochi și am descoperit acolo propria-mi bunăstare. Tacit, am agreat să lăsăm pentru moment lacul și fauna lui înapoi și vocal, am remarcat, din nou împreună, un câine mic, alb, cu urechi caraghioase, ce ne însoțise vesel tot timpul.

Dedicație pentru o mamă

Am mai scris despre noi și oamenii din jurul nostru. Puterea oamenilor din jurul nostru de a ne impresiona fizic și mental este variabilă. Trăim momente în care oamenii din jurul nostru ne fac să ne percepem niște gândaci dezagreabili și temători, iar într-alte circumstanțe devenim lei adorabili și siguri pe noi. Dar asta se întâmplă fiecăruia dintre noi, nu-i așa?

Copilul surâde fermecător din planul hârtiei fotografice. Pe suport digital aglomerarea ipostazelor surprinse cu fiecare clic este mare. Și copilul a crescut mare, iar surâsul lui, imortalizat cu siguranță pe parcursul unei anumite clipe de grație, este greu de izolat în seria nesfârșită de instantanee. Trăiesc un mic regret amintindu-mi de chipul luminat din abundență de zâmbete, asta s-a petrecut mai de mult, noi nu am îmbătrânit, doar copiii s-au făcut mari. O lipsă cronicizată de stimulare facială motorie îi dă copilului un aer de tristețe, de indiferență pe chip. Mimica umană diversă îi este cvasi-necunoscută, neexperimentată. Emoția există, însă este neșlefuită și, cel mai frustrant, este închistată, exprimarea îi este interzisă.

Dar bucuria, cu ale ei zâmbete și surâsuri, cum se face că bucuria își găsește cale spre exterior? Zâmbetul copilului este acea formă de exprimare a abilității înnăscute și învățate de relaxare și comunicare, agreabilă și molipsitoare, este scânteia vieții părintești, asta e revelația mea, acum. Copilului cu emoții implozive nu i se refuză abilitatea de a se bucura. Îngrădirile firești ce intervin în procesul de creștere încep să îi cenzureze emoția pe dinăuntru. De-asta căutările clipei de grație imortalizată sunt acum mai dificile.

O mamă își plimbă copilul cu mimică indiferentă prin parcul plin de oameni. Ea își iubește copilul, l-a iubit încă dinainte de a-l afla la chip. Oamenii din jurul ei nu sunt rău intenționați, dar sunt inabili, stângaci, se miră indecent de indiferența din privirea copilului. Mama are voie să se chinuie sub povara aruncată asupra ei de insistențele oamenilor din jurul ei. Dar nu trebuie să o mai facă. Nici eu nu am mai făcut-o de la un moment dat. Am preferat să zâmbesc. Apoi să îmi mut atenția de la a mă oglindi în oamenii din jurul meu, la strădaniile mele de a transforma o mimică indiferentă...

Încrederea

Săptămâna trecută-foarte bună. Venită după alta, plină de neliniști și anxietate, ce a culminat cu un sfârșit dezastruos, săptămâna ce s-a încheiat a venit plină de recompense pentru noi, familia lui Kiti. O dată, tristețile neîmpărtășite ale fetiței noastre, apoi, temerile și emoțiile pentru noul ei început, ce amestec exploziv de trăiri în sufletele noastre!

Nu îmi amintesc să mă fi lăsat copleșită de treptele firești ale vieții peste care am pășit cu copiii, în devenirile lor. O primă zi de grădiniță, o primă zi de școală, o primă lecție de chitară, un prim premiu, altă primă zi de grădiniță și tot așa. Dar iată că ne aștepta, numai în două zile, o nouă primă zi de școală, pentru Kiti acum, adică nu cea mai simplă primă zi din lume, ci una care să aducă și o primă experiență pozitivă pentru toată lumea, Kiti și viitorii ei terapeuți. Căci și ei, cu toată înțelegerea și empatia cu care sunt înzestrați, sunt oameni cu impresii, cu temeri. Dar săptămâna trecută e chiar așa cum e, adică trecută, deci și săptămâna noastră de frustrări, anterioară celei trecute, e și ea dusă, de aceea ce sens are să mă mai necăjesc cu ea?

Kiti a fost strălucitoare! Întreaga săptămână! A știut să râdă și să zâmbească noilor ei viitori prieteni, a intrat în rutina inedită cu ușurință și bucurie, a fost îmbrățișată cu drag acolo. Se simte bine, își găsește liniștea dacă e cazul și, foarte important, învață lucruri. Încă de marți, a doua zi în noua școală, a venit acasă cu un gest necunoscut. În fața dulapului cu bunătățile ei favorite, cu zâmbet delicat și o schiță de cuvânt rostit, Kiti și-a flexat antebrațul drept pe braț, iar cu mâna stângă și-a atins cotul drept. Am înțeles că vrea un biscuite, însă gestul a venit natural și ușor caraghios dinspre ea, noi l-am primit duios și amuzați. De atunic, Kiti îl repetă des, așa de des precum își dorește gustarea favorită, iar noi, ceilalți, o îmbrățișăm de drag și râdem, tot cu drag, când o vedem atât de silitoare, cu lecția învățată. Nu mai spun, ba spun, ce motiv solid de distracție e pentru băieți, care aflați la masă în stânga și în dreapta lui Kiti, o imită pe rând în tăcere, cerându-ne biscuiți prin limbajul semnelor.

Și ca întotdeauna îmi spun, nu uita niciodată să ai încredere!