Doi lei si-o pisicuta

Make love, not war or, simple, let's dance!

2012-01-31T08:12:00.005+02:00

'Bite, bite', s-a ridicat hotărâtă și m-a apucat de mână, ba m-a cuprins cu brațele, învârtindu-mă cu fața către dulapul cu dulciuri. Brusc m-am văzut mică, cumsecade, reacționând teleghidat, dar nu neapărat împotriva voinței mele, și îndeplinind prompt comanda pentru care am fost programată. O fac mai rar, sunt încăpățânată în regulile de igienă a vieții în care cred, iar Kiti și-a dezvoltat acest simț subtil cu care surprinde slăbirile temporare și neapărate ale dârzeniei cu care îmi țin regulile vii și puternice.

Apoi a mai încercat o dată, e perseverentă. Însă nu și-a reglat acordul fin care să îi releve granița dintre acceptabil și inacceptabil. Sau miza e prea atractivă. Așadar, din partea mea verdict: inacceptabil, deci refuz. Nu s-a lăsat doborâtă de neacceptare, astfel că și-a construit strategie de obținere de recompensă. L-a încercuit gingaș cu brațele pe Felix, ocupat cu micul lui dejun, apropiindu-și obrajii de caputul rotund al fratelui și l-a mângâiat original pe cap prin 4-5 bătăi mărunte, iuți. Trebuie să recunosc că e o lovitură grozav țintită, cât de riguros să fii să reziști la o astfel de exprimare?

Numai că nu e vreme întotdeauna de contemplație, Felix ne-a adus pe amândouă mai aproape de palpabil, mai indirect pe mine și mai în plin pe Kiti, pe care a surprins-o cu o răsucire subită din trunchi, condimentată cu zbatere smucită de brațe. Normal, Kiti, cu sensibilitatea ce o caracterizează independent și neafectat de autism, s-a retras imediat doi pași înapoi, calmând pe moment un spirit înfocat.

Dar mi-a venit să o ajut să se revolte, în definitiv știu de unde îi vine inhibiția asta îngrijorătoare de expresie, astfel că i-am apucat cu mâinile antebrațele, imprimându-le cu transparență mișcări de împotrivire. Felix, mai înverșunat, dă-i și dă-i, iu-huu, la luptă! Dar...surpriză! Odată cu dezlegarea de contactul cu mine, reamintesc, eram întrupare silită de spirit bătăios, Kiti, în plină incăierare, a făcut din senin cel mai netulburat, autentic, sublim gest de pace, a exprimat numai cu mișcarea mâinilor cel mai pur 'make peace, not war', mai degrabă un 'let's dance, not war', pentru că, cu brațele în aer, a strâns delicat pumnii, pe care a început să îi rotească în aer unul în jurul celuilalt, în același timp conducându-i cu mișcări line, de dans, deasupra capului. Și dacă, în afară de bucuria ce mi-a produs-o mie prin imaginea blândă, frumoasă și inedită a corpului ei dansând pur și simplu, a reușit să îl potolească pe frățiorul impulsiv, ba i-a întors invers mimica, din războinică, în plină de veselie, atunci pot să declar fără îndoială că înțelegerea între oameni e cât se poate de la îndemâna oricui, e doar la un singur gest depărtare de noi.

Ca atare, am făcut și eu gestul, se putea altfel?, gestul ce îl am totuși, în ciuda rigorii cu care mă laud, gestul pe care îl am așadar atât de aproape de mine, căci stă în buzunarul de la inimă, și anume de a îi oferi o turtă dulce. Offf!

În igluul visurilor noastre

2012-01-29T10:33:00.006+02:00

Ezit de fiecare dată în iarnă să îmi doresc zăpadă, dar, odată căzută, chiar și într-un nefiresc unghi ca acela ce se întâlnește cu pământul la întregi kilometri depărtare de locul din care pleacă, din cauza viscolului extrem, deci, odată căzută, mă duce înapoi în amintirile zăpezilor copilăriei și ale exaltării inocente cu care acestea veneau de fiecare dată. Așadar e iarăși același sentiment bun, pe care mintea mea se încăpățânează să îl valideze iremediabil ca atare, e încredere și recunoaștere a forței vieții și e confirmare de sublim estetic dumnezeiesc.

Ce cantitate impresionantă de zăpadă în curte! Și cât de variat s-a dispus după vijelie! Întreaga curte e o hartă strălucitoare reliefată surprinzător, e munte de escaladat, nivel de mare solidă pentru patinat, e junglă înghețată, imposibil de străbătut. În plus, mai e și inundată de soare așa-zis cu dinți, dinți care au mușcat din pielea delicată a lui Felix, acum, cu pete roșii, ușor tumefiate pe obraji, glezne și încheieturile mâinilor. Dar gerul trebuie înfruntat ca să urci, să te tăvălești, să înoți, să bulgărești, să guști din zăpadă, nu ești copil dacă n-o faci fără griji și sărăcești câte puțin de fiecare dată când ignori bucuria asta.

Și-au propus să construiască un iglu încă de la primele semne că ninsoarea se intețește, așadar, odată ce viscolul s-a potolit, au ieșit toți trei, potrivit înfofoliți, mai puțin Kiti ale cărei mâini nu suportă acoperirea mănușilor, la zăpadă, însoțiți de către tati lor. Și au explorat electrizați reliefurile ademenitoare, oprindu-se în fața unui bloc înghețat de zăpadă, întins pe o traiectorie de o curbură subtilă, creată de vânt, bloc înalt, cel puțin mai înalt decât copiii, atât de înalt încât să creeze un decor magic de Ice Age, dacă mai era nevoie. Și au săpat tunel în el și iglu l-au numit, deși arată mai degrabă ca terasa unui iglu, apoi l-au binecuvântat cu trupusoarele lor înflăcărate de beatitudine în ciuda gerului geros, înghesuindu-se chiar doi deodată înăuntru, feriți de vânt, ninsoare și sălbăticiuni, că așa e deseori în lumea de poveste.

Și chiar dacă roșeața intensă de preîngheț a mâinilor sensibile, dar totuși rezistente ale lui Kiti, precum și a obrajilor delicați ai băieților se menține încă, abia-abia pălind, ea va fi demult uitată, pe când o altă amintire magică se va fi întipărit pentru întotdeauna în memoria fantastică de copil. Căci, precum bine zice Kurt Vonnegut, "nu există nici un motiv pentru ca binele să nu învingă răul".

Iarnă de poveste, poveste de iarnă

2012-01-26T10:07:00.007+02:00

E întuneric în casa bântuită de viscolul netot. Cum aș putea să nu-l 'alint' astfel când se străduiește obraznic să pătrundă cu totul în casă, șuieră și vâjâie din toți bojocii, zău că nu știam cât de mult îl încape, aruncând în falduri tremurătoare perdea și draperie grea din altlaz și ținându-mi copiii lipiți la piept de frică. E întuneric, dar e un întuneric luminos, trag draperiile descoperind ferestrele, iar albul strălucitor al zăpezii proaspete ne domolește disconfortul. Acum ne redescoperim, trei siluete foarte diferite sau poate nu chiar atât de diferite, una mititică, subțirică ce mă îmbrățișează aici, în stânga, una plină de rotunjimi pe care și le împinge în mine, aici, în dreapta, și cea de-a treia, e silueta mea. Stăm așa, în nemișcare, doar noi trei, nu-i baiul mare cu-ntunericul, dar vântul rece și deconectarea previzibilă de la sursa de energie electrică răcesc caloriferele dezamăgitor de repede, infrigurandu-ne. Ne povestim istorioare, ne mai văicărim de revoltă absurdă, ne amuzăm cu filmulețe caraghioase de pe internetul meu mobil și iar ne mai văicărim. Ce-i drept, fetița, mai puțin, dar simte și ea insolitul întâmplării, căci nu se desprinde defel de mine.

Și îi apelez din timp în timp pe tati și Horica, blocați, deja de trei ore în mașină în drumul lor spre acasă, de același viscol urâcios. Dar nu mai pot s-o fac prea des , bateria telefonului pierde substanțial energie, mă limitez la a lumina cu ecranul aparatului încăperea din diferite necesități. Așadar nu ne rămâne decât să continuăm să ne înghesuim în vârful canapelei, acum cu câte un jerseu peste tricouri, și să ne așteptăm înzăpeziții sau, măcar, curentul electric cuvenit.

Dar curentul electric se mai abate de la traseul prestabilit, însă, de cele mai multe ori, nu pribegește în neștire, astfel că începem să suspectăm o disfuncționalitate strict limitată la tabloul electric al casei, care, din păcate, rezistă stoic în plin viscol, în afara curții. Dar cum ajung acolo? Am două probleme mari. Prima, recunosc, mi-e cam frică. Încerc să deschid ușa de la intrare, însă am nevoie de ambele brațe să o fac, atât de puternic împinge curentul de aer format între ferestre și ușă. Apoi, să zicem că îmi iau suficient curaj cât să ies în nebunia de afară, dar ce fac cu Kiti? În casă, pe întuneric, cu Felix adormit deja pe canapea, Kiti poate face năzbâtii destul de mari, se poate răni, îl poate răni pe frățiorul ei, sunt îndreptățită să judec astfel, situația e total bizară, iar reacțiile fetiței de neanticipat.

Totuși, mașina lui tati, cu cei doi în ea, stă în continuare deznădăjduită pe undeva, pe lângă Otopeni, noi trei începem să simțim adânc frigul din casă, așadar trebuie să îmi iau inimă în dinți...

Sunt gata, o rog pe Kiti să stea liniștită lângă Felix, intru cu totul în canadiana imensă și ghetele largi, ambele ale lui tati, scot prevăzătoare cheia din ușă și o arunc în buzunarul generos, n-aș vrea să mă văd încuiată pe dinafară pe vremea asta câinoasă și ies. O iau la fugă pe alee, spre poarta trântită încolo și-ncoace de vijelie, ies din curte împinsă de la spate de griji multiple, dar și de vânt, și ajung în fața cutiei electrice. E complet acoperită de zăpadă viscolită, mai mult, e înghețată tun. O eliberez de zăpadă cu o mișcare smucită din cot cu dosul antebrațului stâng, iar cu degetele mâinii drepte încerc în zadar să ridic ferestruica din plastic, ce protejează întrerupătoarele de siguranță. Mă ajut și cu vârful cheii din buzunar, dar nu reușesc nici de data asta. Mă apucă panica, îl văd pe Felix zburând periculos din pat, aruncat de Kiti ca pe-o pernă, o văd pe Kiti împiedicându-se de mobile și plonjând dramatic pe podea, mă văd într-un pustiu siberian înhățată de o haită flămândă de câini ce iese subit de sub perdeaua iluzorie de zăpadă viscolită. Reacționez, înfrunt cu fața vijelia și revin în casă tot în pas alergător. Pe întuneric. Dar cine are vreme să îl vadă? Arunc bocancii plini de zăpadă și îmi continui fuga până în cameră unde regăsesc cele două siluete, neașteptat în poziția în care le-am lăsat. Felix doarme în continuare netulburat, Kiti îmi mulțumește c-am revenit cu un zâmbet colorat cu armonicele ei de bucurie.

Încă un telefon, tot același răspuns exasperant, iarăși decizia de a-mi lua inima-n dinți. De data asta trebuie să reușesc. Și ca să reușesc, o voi lua pe Kiti cu mine.

Ești gata, Kiti, eu sunt, hai! Ieșim amândouă din casă, suntem înfofolite, dar nu e atât frig, cât dificil să te strecori prin viscol. Ba foarte dificil și mai ales extrem de ciudat. De îndată ce simte palmele usturătoare ale zăpezii aruncate aspru în față, Kiti o ia la fugă de-a dreptul, nici n-apuc să închid ușa, hei, stai, unde fugi, Kiti, Kiti! Ar vrea să scape din tirul în care am aruncat-o, așa că fuge, mănâncă pământul. Eu cred că vrea în mașina parcată în fața porții. Ea iese pe poartă din curte și, în loc să se oprească la mașină, întoarce cap, trunchi, membre către stradă, în jos. Odată întoarsă, realizează că nimeni nu-i mai biciuieste fața, vântul suflă din spatele ei, așa că o ia în jos la fugă. Eu după ea s-o prind, asta mi-ar mai lipsi acum, să facem maraton în viscol, în plus, vai, mamă, dintr-o depărtare destul de apropiată se îndreaptă către noi, de data asta chiar mâncând pământul, doi câini în alergare mare, ce premoniție sumbră am avut adineaori? Mă arunc pur și simplu disperată la gluga căzută de pe cap a hainei lui Kiti, o apuc și o opresc brutal din fugă. O trag de mână înapoi și fugim ca nebunele în curte, împingând cu piciorul ușa în nasurile adumelcatoare ale celor doi câini, uf, suntem salvate! Kiti se prăbușește la pământ, de vânt, alunecuș și întâmplare, iar eu apuc să recunosc cele două nasuri din poartă, nu-s nimeni altele decât nasurile prietenoase ale lui Xoco și Pericle, câinii de pe stradă.

Insist pe lângă Kiti că poate ar fi bine să perseverăm, ea e fericit de înțelegătoare, date fiind condițiile excepționale, astfel că pornim iară vitejește, de data asta fără temerea atacului haitei sălbatice de câini, doar îi avem aici pe-ai noștri, către cutia buclucașă. Pe care acum reușesc să o deschid și odată ce ridic butoanele căzute, vedem artificii, stele și steluțe ce aprind magic întreagă casa noastră, ce bucurie! Tot alertată de viscol, Kiti trântește poarta și ușa de la intrare și evadează fericită în casă urmată de bucăți serioase de zăpadă și de mine.

E aproape miezul nopții, ușor casa începe să se încălzească, copiii dorm în paturile lor, iar eu aștept înfășurată în pătură să le deschid și celor doi înzăpeziți ușa. Sunt mai mult de cinci ore de când au plecat de la școală spre casă și știu că din clipă în clipă trebuie să sosească...

Noi, știucile

2012-01-24T09:44:00.002+02:00

Voi ce animale ați vrea să fiți sau sunteți? Felix, leusorul nostru, a fost pe rând pisică, câine, jaguar. Acum este în perioada 'știucă'. Da, este o știucă. Dacă încerci să-i limitezi anumite inițiative, el te atenționează, nu se poate asta, știucilor le place, știucile așa fac, în lumea știucilor așa se întâmplă. Eu, să fiu o știucă, aș fi inițial scandalizată de apariția unui individ atât de neobișnuit de guraliv în comunitatea noastră, apoi cred că m-aș lăsa sedusă de abilitatea excepțională a seamănului meu și l-aș îmbrățișa cu considerație și cu bătăi repetate și mute din gura mea lungă de știucă. Știu, aș fi o știucă părtinitoare, dar, spuneți sincer, ați mai văzut în viața voastră o astfel de minunăție de știucă?

Apropo de minunăție, iată-l și pe fratele știucii, 'o minunăție de copil', cum l-a numit profesoara de limba germană la o oră, într-o efuziune revărsată în urma participării sale active, căci activ este atributul potrivit cu toată prezența lui Horica la școală, așadar iată-l superimplicat, acum, la inceputul noului semestru, intr-o dispozitie de competitivitate asumata si fara indarjire, in tot felul de proiecte scolare si extrascolare, ca olimpiadele de matematica, romana, religie, engleza, turnee de tenis, drama si posibil concurs de interpretare muzicala la instrumente. Si, pe cuvantul meu de stiuca, noi nu il 'promptam' nicicum in decizie, ci doar eventual in administrarea timpului si instrumentelor pentru intelegere si aprofundare. Noroc bun si tot inainte, noi inotam cu drag pe valul ce il lasa in urma lui.

Are cinci ani, o rachetă de tenis în mână si vrea o cupă. Din aur.

2012-01-21T19:09:00.002+02:00

În sfârșit râde. Nu doar zâmbește, ci râde. Ha, ha, de la limuzina de jucărie cea nouă, premiu pentru bună-(ne)așteptată purtare, dar mai ales de la cupa lui de 'aur'.

Știu că se poate, ba, mai mult, e foarte probabil să râdă în curând iarăși, doar asta face cel mai bine sau aproape cel mai bine de mii și mii de ore și ori de când se știe. Însă ceva mai încolo, acum plânge de neconsolat. Plânge de nestăvilit. Și plânge obosit. Da, da, plânge de oboseală, sub formă de lacrimi pentru toate micile nefericiri de copil. Ba că unde-s cupele, ba că mai stăm mult, ba că eu de ce n-am primit cupă? E primul lui concurs de tenis și e dornic să dobândească o cupă 'aurita'. Nici să câștige, nici să acumuleze puncte, nici să le contorizeze, nici premiile, biscuiții, ciocolatele, sucurile, nici măcar diplomele. Cupa însă este motivul ce-l face să fie cel mai ascultător Felix de pe lumea de Felicsi multifatetari. Cupa din 'aur' este ceea ce își dorește cel mai mult și ar vrea să câștige meciuri numai ca să fie a lui.

Concursul a început de ceva vreme, copilul joacă cu spatele la masa cu trofee și premii, arbitrul îi reamintește când și când să întoarcă privirea spre terenul de joc, când aceasta se pierde, și se pierde, printre biscuiți și ciocolate și, să nu ignorăm, cupe. Fileul este reprezentat de jaloane multicolore din plastic moale, limitele terenului de joc sunt evident marcate, dar cine are timp să țină cont de ele, iar mingile sunt mai mari decât cele obișnuite și moi, din burete, ce drăguț! Se joacă concomitent câte patru meciuri, care adună mai repede cincisprezece puncte este declarat învingător. Copiii au între cinci și opt ani și sunt mai înverșunați sau mai visători. Unul cu siguranță visează la o cupă aurită.

Festivitate de premiere. Toți copiii primesc premii și diplome, numai primii trei, cei cu cele mai multe meciuri câștigate, vor strânge în brațe cupele din 'aur'. Felix citește pe diplomă: locul patru. Izbucnește în plâns și fuge din cadrul festiv. Copiii, îndemnați de profesor, scandează în cor, Fe-lix, Fe-lix. Degeaba, copilul e supărat din cale afară, s-au terminat cupele exact în fața lui, ce ghinion!

Dar acum Felix râde. Râde pentru că înfrângerile nu l-au supărat decât în măsura în care i-au interzis accesul la o cupă. Însă acum el strânge în mâini o cupă din 'aur', așadar de ce n-ar râde? Că ne-am pus paltoanele de iarnă pe noi ca să înfruntăm prima ninsoare a iernii și să-i cumpărăm o cupă de la mall, asta mai interesează pe cineva? Cu siguranță pe Felix nu, doar și-a meritat cu prisosință cupa, nu?

Cuțitele din mâinile noastre

2012-01-19T08:48:00.003+02:00

Am culcat copiii și odată cu un 'noapte buna', o îmbrățișare și un clic pe întrerupătorul de lumina (sau trei din fiecare) simt o ușurare a freamătului ce-mi ține trează conștiința nebună de mamă și o simt aproape organic căci aud un țiuit ce împrăștie în aer și diluează până la infim frânturi amestecate de vorbe și cântece de copii, un țiuit ce-mi iese din cap prin urechi de parcă aș fi o oală sub presiune ce fierbe până la erupție. E ușurare dulce de responsabilitate, activată subtil în fiecare moment al zilei, o zi, adică fiecare zi, ce se risipește în trei zări pentru mine, către care îmi duc gândurile nenecesar conștiente.

Și pentru că mi-am revărsat în noapte presiunea firească acumulată peste zi, e vreme pentru leneveală trupească și mentală, cu ceva clicuri, poate un film și încă o...portocală.

Mă îndrept cu pofta jinduind la o portocală către bucătărie. Nu știi ce calmă este liniștea până nu o asculți cu ecou în bucătăria spațioasă, aranjată superficial după cina zgomotoasă de acum două ore, și până nu te lași surprinsă de sunetul curat, cuminte, al cuțitului ce crapă și despică și spintecă și străbate grosime generoasă de înveliș de portocală, carevasazică chrrrr, chrrrr, chrrr. Numai că tu abia ai intrat în bucătărie cu gândul la o portocală, iar melodia pură nu cântă din cuțitul tău, e încă o siluetă înaltă acolo ce îl mânuiește. Te amuzi, e ora, ba minutul portocalelor, de parcă asta ai așteptat de când lumea de părinți, de parcă e plăcere vinovată în bucătărie, așa s-a potrivit. Dar nu spui nimic, e liniște echoica și pare un ritual de reîmprospătare, astfel că nu ai decât să îți alegi cuțitul și să te supui.

Acum suntem două siluete înghesuite pe lângă șervetul strâmt ce încropește loc pentru tăiat și uns felii de pâine în circumstanțe mai gălăgioase decât seara asta senină. Suntem siluete paralele, paralelismul este extrem, e cap lângă cap, trunchi lângă trunchi, mână lângă mână, portocală în mână lângă portocală în mână și cuțit în cealaltă mână lângă cuțit în cealaltă mână. Și liniște, doar chrrrr, chrrrr, chrrrr.

Deodată, neașteptat și brusc, cuțitul din mâna mea o ia la goană, chr, chr, chr, el fuge și despică coaja groasă a portocalei în rază, rază, rază. Cuțitul din mâna celeilalte siluete se vede împins de la spate de un spirit concurențial subit și își rupe ritmul, deplangandu-și lentoarea boemă a mișcărilor sale. Încearcă timid un chrr, chrr, chrr. Confruntarea e certă și în toi, iar liniștea îi amplifică tensiunea. Chr, chr, chr, apoi sar razele de coajă de pe portocala mea cu toatele, iu-huuu, cuțitul meu a câștigat. În liniște.

Ne zâmbim, apoi ne-apucă râsul, bătălia absurdă s-a încheiat cu armistițiu. Ne luăm portocalele nude și părăsim bucătăria. Sting lumina în urma mea, în liniștea întunericului, dinspre chiuveta ocupată de cele două cuțite bataioase răsună scurt și vinovat un clinchet metalic.

Un compromis

2012-01-17T08:03:00.004+02:00

Sunt sute. Îi văd din depărtare, sunt grupați în pâlcuri. Alții vin neîncetat într-un șir indian perfect drept și impecabil organizat, nu poți să nu le admiri rânduiala. Ocupă întreaga bandă a autostrăzii pe care se deplasează. Le invidiez hotărârea pașilor ritmati de un instinct superb de viețuire și determinarea, întrucât par rupți din seria misiunilor imposibile. Sunt minusculi, dar de neoprit. În dreptul zgârie-norului argintiu e kilometrul zero al marșului. Acolo se află intersecția lumii lor, pe măsură ce, unul câte unul, îl ating, se risipesc, tot unul câte unul, într-o inflorescență construită în jurul uriașului de cucerit. Nu-l vor putea urni, e un munte pe lângă ei, dar sunt sute și îi văd cum dislocă fărâme miniaturale din bloc, suprimându-i acestuia integritatea. Pe măsură ce se împovărează cu fărâma lui, individul părăsește inflorescența înspre lateralele acesteia, așadar floarea naște mugurași împodobiți, iar tulpina ce o ține dreaptă își continuă tenace creșterea. Îi urmăresc din apropiere, sunt într-adevăr fascinanți, din păcate autostrada lor se intersectează cu autostrada noastră. Deschid fereastra, închid ochii și dezlănțui atacul asupra lor, încleștând pumnii pe buton. Sunt jandarmul înfocat al autostrăzii noastre până ce golesc întregul recipient-spray antifurnici.

Curiosity won't always kill the cat

2012-01-14T16:45:00.003+02:00

Când întorci ochii către mine, e prima oară când mă întâlnești sau poate a doua oară, cu intenția de a mă saluta politicos, îți alunecă privirea ușor spre stânga ta, într-acolo unde Kiti te vrăjește, enervant poate, prin mișcările ritmice și discrete ale buzei inferioare. Simți o stânjeneală, e ceva nefiresc în dinamismul mimicii ei, dar nu îți poți refuza, pur și simplu, satisfacerea curiozității, categoric, de înțeles. Ești bine educat, nu îți permiți decât o ocheadă de-o clipă, și îmi dai binețe. Uneori, atunci când eu te întâmpin pe tine cu un 'buna ziua', îți e un pic mai ușor, ți-e oarecum legitimă indiscreția, ești invitatul meu nedeclarat să scapi de stinghereală.

Ce vreme frumoasă, oare mai ninge iarna asta, ce vremuri grele, domnule, ce vremuri, și toate, cuminte ochi în ochi, dar dreapta mea e fără liniște, își simte supremația amenințată, ca atare începe al ei spectacol de dominație, ce ignoră statusurile sociale, ba, poate, tocmai că nu le ignoră. Și își joacă cartea câștigatoare, cu ridicări neoportune, întinderi lălâi, cuvinte guturale. Acum ai ajuns la o răscruce, a ta eliberare cuviincioasă pentru privit, și ai ce vedea, zău, depinde totalmente de buna mea voință, e schimbul inechitabil, știu, dar poți să te încrezi în decizia mea cinstită, de obicei nu-mi place să te las în perpelire. Sau ba, îmi place, însă mi se întâmplă rar. Vă rog să nu vă faceți probleme, fetița are autism, așa-ți dau dezlegare pentru dezlănțuirea tirului de întrebări și nu vreau să se înțeleagă de aici că mă simt deranjată să-ți răspund, căci dacă o să mă simt, probabil că nu o să ajungem până aici.

Copilării

2012-01-13T10:00:00.002+02:00

Și-a construit și Felix din Lego catarg bicolor pentru bărcuță, l-a purtat la baie, bucătărie, dormitor cu el, numai ca să se bucure de cum va arăta la locul lui și ca să o atragă neobișnuit pe Kiti să îl urmărească peste tot, pândind momentul cel mai bun să îl desfacă în bucățele unicolore, pentru ordinea proprie din ochii ei. În baie nu i-a mers, nici la bucătărie, a încercat să atace în dormitor, acolo unde catargul stătea pe pătuțul lui Felix, în dreapta lui, pe când copilul se îmbrăca. Dar nu te pui cu obsesiile lui Kiti, îți garantez că te amețește până la urmă, așa cum a dovedit-o cu noi toți, astfel că a atacat subit și cu precizie dintr-o singură săritură, în cursul căreia a și rupt construcția și a scos-o din raza ei vizuală, aruncând-o după pătuț. Gurița liberă a băiatului s-a dezlănțuit în sudalme copilărești, apoi, înainte să se închidă, a concluzionat arătându-ne limbuța, strecurată printre dinți,afară din gură. Kiti nu s-a sinchisit de ocările dedicate ei, ba, gestul ultim și suprem de supărare al lui Felix, i s-a părut chiar drăguț, așa încât l-a recompensat cu un zâmbet frumos.

În vremea asta, Horică scrie ultimul rezumat din temele de vacanță și se amuză copios de numele personajelor lui Fănuș Neagu. Ce-i drept, sunt de-a dreptul savuroase: Chivu Căpălău, Răgălie, Babalete, Ciungu, Onică, Nadoleanca, Dănilă Biș.

De-ale copilăriei. Sau alte motive de alertă pentru părinți.

2012-01-11T12:24:00.005+02:00

Aceste rânduri reprezintă experiența noastră familială în ceea ce privește așa-zisele boli infecțioase ale copilăriei și sunt incursiuni destul de profunde în cutiuța cu amintiri, pe care le inițiem la invitația site-ului Qbebe.

Așa cum mulți părinți cunosc, astăzi beneficiem sau, poate mai bine, dispunem de multe vaccinuri împotriva unor boli infecțioase specifice copilăriei, vaccinuri care ne imunizează artificial pe durate mai mari sau mai mici și care sunt indicate pentru administrare la vârste foarte fragede ale copilului. Acesta este motivul principal pentru care în zilele noastre copiii, deși contactează agenții patogeni responsabili pentru bolile eruptive despre care vorbesc, nu se mai îmbolnăvesc sau nu mai prezintă simptomele și semnele clasice descrise în literatura de specialitate. De aceea, diagnosticul bolii eruptive a copilului a devenit mai greu de pus.

Există însă și boli infecțioase eruptive cu manifestare predilectă la copil împotriva cărora nu există un vaccin, iar una dintre aceste boli este scarlatina.

Horică avea trei ani și câteva luni în dimineața zilei în care l-am trezit oarecum îngrijorați pentru ora neobișnuit de înaintată a dimineții și, odată cu atingerea lui, am constatat că are temperatura crescută. Era iarnă, era copil, se strânseseră în urmă deja câteva episoade de febrilitate moderată sau mai importantă a ambilor copii, așadar nu ne-am alertat în mod deosebit. Ceea ce vă doresc și vouă, dragi părinți mai tineri sau mai încercați. Pentru că orice ar debuta cu o temperatură crescută, se va dezvălui destul de repede și, cum în copleșitoarea majoritate a cazurilor dezvăluirea este cât se poate de banală și de neingrijoratoare, nu ne ajută defel să intrăm în panică sau să ne temem. Horica, neafectat important de creșterea temperaturii corpului său, creștere de altfel relativ mică pentru ditamai potențialul reactiv al organismelor tinere și sănătoase, cam 38, 5 grade C, și nici de vreun alt simptom pe care să îl poată numi, a pornit în zi ca de fiecare dată, cu joacă, joacă și iar joacă.

Spre seară, în timpul unei gustări, s-a plâns de o jenă la înghițire, iar pentru noi această plângere a însemnat atenție crescută pentru zona faringiană a copilului. Vreau să subliniez faptul că medicul pediatru ne-a asigurat că medicația antitermica nu trebuie administrată copiilor cu temperatură sub 38,5 C, mai ales dacă aceștia prezintă stare generală bună, iar din experiență am învățat că temperatura poate urca chiar și un pic mai mult decât 38,5 fără consecințe periculoase ( în cazul copiilor fără boli cronice și alte afecțiuni sau fără antecedente de convulsii febrile). Așadar, am alimentat copilul cu predilecție cu lichide, atât pentru buna hidratare, cât și pentru ușurarea deglutiției dureroase și ne-am continuat activitățile dinăuntrul casei.

A doua zi, ghici cine se întindea nepoftită pe pieptul micuțului nostru, nimeni altcineva decât o erupție de bubițe roșii, aspre la pipăit și cu tendință de a se extinde înspre burtică și brațe. Durerea din gât persista, deasemenea starea febrilă, motiv pentru care am consultat medicul pediatru. Diagnostic: scarlatină.

Este important de știut că, spre deosebire de mai răspânditele rubeolă, rujeolă, oreion, varicelă, alte boli ale copilăriei, scarlatina este produsă de toxina eliberată de streptococul beta-hemolitic grup A, așadar este de cauză bacteriană, nu virală, de aceea tratamentul ei constă în administrarea de antibiotic. Boala, după antibiotic, scade repede în intensitate, însă administrarea tratamentului se face timp de 7-10 zile , din cauza complicațiilor potențiale de la nivel renal, sinuzal, articular.

Medicul pediatru ne-a recomandat și efectuarea analizei din exudat faringian spre sfârșitul perioadei de tratament, iar rezultatul analizei a confirmat prezența în faringele copilului a streptococului beta-hemolitic, motiv pentru care am continuat tratamentul antibiotic până la eliminarea agentului patogen din zonă.

Concluzie: Scarlatina a fost o boală ușor de suportat atât de către Horica, dar și de către părinții lui, supărătoare doar din cauza disconfortului la înghițire și a tratamentului medicamentos destul de lung (aproape două săptămâni), nu și-a confirmat contagiozitatea, poate pentru că am menținut igiena bolnaviorului destul de riguros și poate pentru că surioara lui Horica, în vârstă de maximum 18 luni, profita încă de pe urma imunității dobândite prin alăptare de la mama ei. Cu toate astea, cred că această boală, prin natura bacteriei ce o produce, trebuie diagnosticată cu grijă și suspectată de fiecare dată când un copilaș de peste trei ani se plânge de durere în gât, este febril și are o erupție pe trunchi și membre.

***

Despre varicelă (vărsat de vânt), altă boală a copilăriei, nu pot să povestesc direct, ci doar indirect din experiență. Este o boală virală foarte contagioasă împotriva căreia există vaccin care nu se administrează în schema 'obligatorie' de vaccinare în România, dar este disponibil la cerere.

Copiii noștri nu au făcut această boală, însă, toți trei, prima oară cei doi mai mari deodată, apoi și cel mai mic, au intrat în contact apropiat cu copii bolnavi de varicelă, aflați în perioada de maximă contagiozitate și anume în prima zi de erupție și cu o zi înainte de apariția erupției. În ambele cazuri am fost informați următoarea zi prin telefon de la părinții celor doi copii bolnavi despre prezența varicelei și despre posibilitatea contactării bolii, iar pentru că perioada de incubație în cazul varicelei este destul de mare, 14-21 de zile, am hotărât împreună cu medicul pediatru să vaccinăm copiii imediat, în speranța că organismele lor vor dezvolta degrabă anticorpi împotriva virusului probabil contactat. Horica și Kiti, în vârstă de 2 ani și jumătate, respectiv 10 luni, au fost vaccinați în aceeași zi, iar Felix, în vârstă de aproape 4 ani, la două zile de la aflarea diagnosticului vărului său, bolnav de varicelă. Niciunul dintre copiii noștri nu s-a îmbolnăvit de varicelă, confirmare a faptului că imunizarea în termen de 2-3 zile după contactul cu copilul cu varicelă poate fi folosită ca metodă profilactică de urgență.

Acestea au fost experiențele familiei noastre cu bolile copilăriei, în afară de seria impresionantă de vaccinări din primul an de viață a fiecărui copil, despre a cărei utilitate și periculozitate se poate discuta, ca atare, dragi părinți, vă doresc relaxare și încredere la fiecare încercare și, mai ales, sănătate!

După vacanță Pământul e prea larg

2012-01-09T09:59:00.003+02:00

Luni dimineață, sună prima oară în an alarma telefonului deșteptător. Felix începe grădinița. El e treaz încă de vreo jumătate de oră, se joacă în camera lui. Vine sfios în dormitor la auzul soneriei ritmice și enervante. Știe de ce sună și nu e deloc împăcat cu asta. Începe să plângă. Arată ca un bebeluș care plânge, cu caputul rotund, fără prea mult păr după tunsoarea pregătitoare de aseară, și cu emoția nestăvilită. Îl mângâi pe cap și pe obrăjori. Îmi spune înțelegător că ar vrea ca vacanța de la anu' să dureze până poimâine. Îl liniștesc amintindu-i că vacanța de vară este de zece ori mai lungă decât cea care astăzi s-a încheiat. Zâmbește. Strânge în mână papagalul din ceramică sosit tocmai din America de Sud (îl mai știi, Stefana?). L-a găsit de dimineață printre jucării și l-a numit 'Papagalul care mănâncă tot', ceea ce îl face pe noul purtător de nume unul dintre apropiații lui. Sunt buni, calzi și mărinimoși prietenii din lada cu jucării, ei preiau din micile nefericiri ale copiilor, lăsându-i pe aceștia cu sufletelele mai ușoare. 'Mami, să știi că lui 'Papagalul care mănâncă tot' nu prea îi place la grădinița de papagali, așa că o să-l iau cu mine azi la grădiniță!'

Prima dată să râd

2012-01-05T10:27:00.002+02:00

Bună dimineața! Am fost odată ca niciodată, da, da, ca niciodată, o femeie tânără, aveam douazecisiceva de ani, și, cum trecusem prin viața asta pământeană mai mult decât două decenii deja, mă împovărasem de-alungul anilor, așa cum firesc, dar un firesc social, nu unul natural, se împovărează oamenii, cu un set specific de prejudecăți, în care, binenteles, credeam orbește și după care mă ghidam cu strictețe și seriozitate. Mai ales seriozitate.

Hmmm, cu gura mereu strânsă într-un botic de veveriță îmbufnată, cu fruntea deformată sub o încruntare cvasipermanenta și căzută peste ochii îndreptați preocupat către asfalt, cu întreaga mimică sugerând încordare și îngrijorare, cam așa mergeam și alergam pe diverse soluri, cu diverse dosare de rezolvat în brațe. Până într-o zi frumoasă de vară. Atunci când, într-o mică pauză de prea-seriozitate (eram totuși sobră și reținută, să fim serioși) datorată primului meu născut, așa-zisul Leu, cu 'l' mare, care, de când a apărut în lumea noastră serioasă distrugea continuu și cu seninătate regulile în care credeam si ridurile de încordare de pe fețele și inimile noastre, ale părinților lui, deci în acea frumoasă zi de vară, când i-am oferit Leului însetat un pahar cu apă și îndemnul sever, cum îi șade bine unei tipe sobre, 'BEA APA!', acesta a luat ghiduș paharul cu apă între mâini, ne-a zâmbit larg cu toți dinții disponibili, puțini la număr, a respirat adânc și tacticos, și, boem, ca artistul creator, a rostit calm și clar următoarele patru cuvinte, memorabile și revoluționare: 'PRIMA DATĂ SĂ RÂD'.

'Prima dată să râd', auzi ce grăiește un copil însetat cu paharul plin cu apă în mână! 'Prima dată să râd', hmmm, păi dacă el poate, nu ar trebui să putem și noi, cei mari, serioși și competenți? Așa m-am mustrat în minte atunci și, cu o voință silită, am forțat prin boticul meu nemulțumit un zâmbet. Ca prin farmec, boticul s-a pierdut printre mușchii mimicii încordați de data asta într-un zâmbet larg, fruntea s-a descrețit, ochii au început să vadă verde și albastru. Zâmbetul mi-a topit armura gravă, reducându-mi dimensiunile și îndulcindu-mi unghiurile astfel că m-am făcut mică-mică cât leușorul meu, care s-a amuzat chiar mai tare văzându-mă atât de neobișnuit de mititică.

Sunt o fată norocoasă. Fiul meu mi-a deschis ochii mari și, brusc, am văzut cu ei mai limpede. Nu că n-aș fi văzut până atunci, de fapt, acum îmi dau seama, vedeam imagini în două dimensiuni, ca la televizoarele de acasă. După 'prima dată să râd”, care nu doar mi-a relaxat încordarea, dar mi-a înfățișat încă o dimensiune a spațiului înconjurător, am înțeles că expresia unei vechi prietene de altă naționalitate, emisă ca urmare a unei inflamații oculare, și anume, 'nu mai văd pe ochi afara', chiar capătă un sens. O parafrazez și spun: din acel moment, am început să văd pe ochi afară. Mulțumesc.

Optice

2012-01-04T16:24:00.003+02:00

Ieri scriam că e timp pentru lecții și mă refeream la băieți, astăzi a venit și vremea lui Kiti. Așadar lecții de dimineață, Alina aproape că a crezut că a mai scris câte ceva în vacanță, atât de plină de entuziasm s-a aruncat cu creionul în mână asupra foii de hârtie. De fapt nu a scris deloc, singurele activități 'scolare' pe timpul celor două săptămâni, două or fi trecut?, au fost puzzle-uri, mai mari, mai mici, dar, mai ales, mai mari, de câte 100 de piese. Și vorbirea, binenteles, asta chiar e lecție pentru Kiti, căci greu îi mai e să deschidă gurița, de cele mai multe ori trebuie să o momim cu câte ceva ca să o facă.

Asta cu momeala îmi amintește de aproape-obsesia lui Horica pentru pescuit, pescuitul teoretic cu predilecție, căci de patruzecisiopt de ore stăm amândoi cu nasu-n telefon, doar-doar o suna, așteptând un telefon de la cineva, nu știm cine, dar știm că face parte din echipa responsabilă cu abonarea la revista Aventuri la pescuit, pentru care cu grație am dat un sms de douăzeci de euro. Și zicea că va suna, dar trece și a patruzecisinoua oră chiar acum și tot degeaba, dezamăgirea și îngrijorarea crește pe de o parte implicată în proiect.

Și, pe când Kiti își dezmorțea degetele pe creioane colorate și buzele pe vorbe prețioase sub bagheta dirijoarei Alina, băieții, mai dezmorțiți din fire decât surioara lor, fredonau împreună cu mama lor, adică subsemnata, în drum spre a consulta oftalmologul lui Horică, balada Let it be, a lui Paul McCartney, pe care Horică s-a angajat să o aducă live și în camera noastră de muzică de acasă. Și, ca să nu existe consens general nenatural între toți ăștia din mașină, Felix s-a împotrivit entuziasmului meu și al fratelui său și a declarat răspicat că lui nu îi place rockul, ci că preferă muzica clasică de căței. Am râs. El doar ne-a îngânat, 'ha, ha, ce să zic!'. Asta e doar o vorbă, acolo, o expresie, de fapt Felix știe ce să zică și zice. Sau dacă nu știe ce să zică, află odată cu noi pe măsură ce zice. Deci zice.

De exemplu, imediat după, a zis o continuare a poveștii cu Spotu-dinozaur, trebuie să știți că poveștile cu Spotu-dinozaur sunt întotdeauna continuări ale altor povești spuse sau nespuse, așadar se făcea că ei doi se plimbau pe niște tancuri de armată, de parcă tancurile sunt și de agrement, și urmăreau hoți, hoții, la fel ca armele, sunt tot mereu în poveștile lui, hoți ce fugeau de polițiști într-o Dacie veche, veche, veche, dar descurcăreață din moment ce a scos zadarnic ditamai tancurile din garajele armatei, făcându-i pe cei doi eroi-prieteni, fiul nostru și Spotu-dinozaur, să părăsească monștrii motorizați și să încalece puștile lor ca pe niște cai zburători fantastici și să prindă răufăcătorii. Și așa mai departe.

Altfel, ochii lui Horică văd și mai de aproape, așa cum de altfel ne-am așteptat, și o să vadă bine-bine prin alte două perechi de lentile noi și altă, doar una (din două), ramă schimbată din necesitate, dar ce ramă! După o mică criză a mea, provocată de intenția exagerată a lui Horică de a-și alege o ramă mare și neagră și lată și complet nepotrivită cu fața lui de băiețel finuț, criză amplificată, fără legătură cu motivul izbucnirii, de comportamentul stupid-arogant al unei fetișcane, vânzătoare într-un magazin, Horică, împăcat acum și convins și de către optician de imensitatea gafei estetice pe cale să o fi produs, a ales, într-un acord desăvârșit cu gustul mamei sale, o ramă Ray-ban cu memorie, fie vorba între noi, sper să fie o memorie de elefant întrucât ramele anterioare s-au deformat ajutate de neglijență și de sora aparținătorului, nicicum de la sine, așadar, rame cu memorie care îi schimbă surprinzător fizionomia, din tip Harry Potter, în tip intelectual sexy. Hi, hi, ca și tu să știi.

A kind of magic

2012-01-03T11:09:00.003+02:00

Vacanță fără numere iraționale sau de-astea, odată cu intrarea copiilor în școală, pare ceva irațional...adică ireal. Magia Crăciunului și a Anului Nou s-a împrăștiat împreună cu vechiul an, doar minunăția asta de soare primăvăratic și încă vacanța ne amintesc de ea. Și junghiul ce urcă din talpa mea dreaptă, mult prea neantrenată pentru dans sau, mai degrabă, pentru extensie înfumurată pe calapoade nenaturale. E timpul, așadar, pentru acomodare lină cu tematica de vacanță școlară și preșcolară, nu face rău pentru ascuțirea minții lenevite, din contră, mai ales fiindcă e lină. E timpul pentru a explica noțiuni ca 'a explicita module', cum e și vremea pentru a silabisi cuvânt după cuvânt, la cerere empatică a fratelui mai mic. Și cum descoperirile copiilor se fac cu patos și încântare, ecoul 'lecțiilor' nezorite de deadline-uri alienante este melodios și dulce ca sunetul delicat de harpă. Ceea ce mi-aș dori și de la lecțiile din timpul anului școlar. Dar să nu ne amărâm, mai bine să râdem, căci e vreme și pentru a râde, a râde la început de an sau măcar a zâmbi. Chiar și cu niște entități fantastice ca numerele iraționale în față.

Sorcova

2012-01-02T17:04:00.003+02:00

Bucurie, sănătate, dărnicie, cer senin, pace, natură, joc, prietenie și iubire, mai ales iubire! E sorcova mea pentru tine, cu drag, la început de 2012. La mulți ani!

La Mulți Ani!

2011-12-31T09:33:00.008+02:00

În loc de felicitare de anul nou, povestea Scufiței Roșii, din volumul Revolting Rhymes, poveste în versuri savuroase și cu un final neașteptat, scrisă de britanicul de origine norvegiană Roald Dahl. Ilustrații de Quentin Blake.

La Mulți Ani!

THE END (of the year 2011)

5 minute in 437 de cuvinte

2011-12-30T10:38:00.005+02:00

Mimica destinsă îi fluidifică trăsăturile. Îmi amintește de mimica dintre trezie și somn a bebelușului căruia, cu trecerea delicată a unui singur deget dinspre înaltul frunții, spre rădăcina nasului și mai departe către proeminența bărbiei, îi ștergi magic orice tensiune musculară perceptibilă și imperceptibilă, lăsându-l în somn folositor.

E o căprioară neajutorată înaintea leoaicei înfometate de căprioare fragede și visătoare. E timp prielnic pentru atac. Profit de momentul prețios de relaxare și mă transform într-un iepuraș neputincios. Sunt abilă, reușesc să o păcălesc, așa că ajung să mă lingușesc în brațele ei, îmi ține capul în poale, așa ceva nu s-a mai văzut pe lume. Suntem doi iepurași, boticurile noastre se ating și nasurile se adulmecă mișcându-se ritmic. Îi e teamă de fericire, îmbrățișările ei sunt sincopate, privirea căprioarei fuge, dar revine. Nu mi-e teamă de fericire, îmbrățișările mele o sufocă, ochii mei lucesc prea tare, o orbesc, ai senzația. Însă mi-e teamă că devin leoaica ce-am vrut să fiu. Sunt lacomă, gingășia te poate înnebuni s-o strivești. Nu mușc cu dinții, dar mușc cu privirea, cât de crudă pot să fiu de-mi mai vine și să râd?

Deschid ochii și ies din pădure. Hipersensibilă la contactul fizic strâns și de durată, Kiti îl acceptă cu intermitențe, așadar îmbrățișările ei sunt fulgerătoare. Ceea ce îi poate lungi îmbrățișările este predictibilitatea, și anume faptul că știe la ce să se aștepte. Ritualul nostru de noapte bună se încheie mai nou cu o îmbrățișare prelungă. Ea devine prelungă doar pentru că îi amintesc la câteva secunde că aș vrea să continue să mă îmbrățișeze. Astfel contactul fizic cu mine crește ca durată. În afară de predictibilitate, un alt aspect pozitiv pentru învățare, poate nu neapărat astfel pentru personalitatea lor, în cazul copiilor cu autism este faptul că răspund la anumite cerințe în condiții bune sau mai puțin bune ale stării lor de spirit și fizice, ei devenind complianți prin natura intensivă a terapiei aplicate lor. Îmi vine să clipesc.

Căprioara blândă și bună îmi întoarce la cerere fiecare sărut, dar mimica ei oglindește anxietate. Nu renunț ușor, nu mă blamați, am o sete neostoită de primit și numit dragoste explicită din partea ei, astfel că închid ochii, strâng din dinți și risc, sunt o jucătoare înrăită. Numai că pariez cu tot trupul pe îmbrățișările mele și...pierd. Ea nu mai e căprioară de mult, e leoaică și, cu brațele ei lungi și neașteptat de puternice, mă aruncă într-o mișcare subită direct la pământ, acolo unde aterizez destul de amuzată pentru ditamai echimoza pe care, din cauza durerii ascuțite, știu că o voi purta câteva zile mai departe.

Sunt o jucătoare împătimită și durerea pierderii potului celui mare nu înseamnă nimic pe lângă bucuria jocului. Momentul glorios al atingerii prelungi nas pe nas a meritat fiecare firicel de sânge extravazat pe coapsa mea dreaptă. Sunt o mamă nebună și pasională. Așa ca tine.

(sursa foto2)

Telegramă

2011-12-29T20:30:00.002+02:00

Încă vacanță. Stop.
Păreri de rău după Crăciunul de la bunici. Stop.
Atmosferă caldă, primitoare, aromă de brad. Stop.
Acasă. Stop.
La mulți ani!

E timpul pentru iubire atât de mare, cât până la ultima planetă

2011-12-23T15:28:00.005+02:00

Stăm astăzi acasă, după atâtea zile încărcate cu drumuri, teme, școală, grădiniță, într-o prea-dorită tihnă, pe care nu o poate antrena în agitație nici măcar gândul lucrurilor ce trebuie strânse în bagaje. E prima zi de vacanță și ea vine cu cel mai veritabil sentiment de liniștire. Ne încremenesc în timp și spațiu trupurile, dar și mințile, îndreptate acum din plecăciunea lor cvasi-permanentă cauzată de furtunile tulburatelor noastre vieți moderne. E atâta calm în aerul nepotrivit de cald al ajunului de Ajun de Crăciun încât lumina strălucitoare a soarelui năvălește fericit prin toate ferestrele și alte transparențe în casă. Suntem binecuvântați cu zile însorite, cât despre zăpada mult așteptată de către copii, o să vină și vremea ei.

Moș Crăciun se anunță generos anul ăsta, sunt sigură că el este mai degrabă stimulat în generozitate de către iubirea necondiționată ce ne-o poartă și nu de către gândurile și faptele noastre cuminți din timpul anului. Asta, ca răspuns la repetata replică-șantaj din dialogurile adulților cu copiii, 'daca nu ești cuminte, nu vine Moș Crăciun'. Nu că ai noștri (și ai voștri) copii s-ar lăsa intimidați de o astfel de perspectivă neverosimilă, cu toate astea un văl de nesiguranță le-ar putea umbri speranța. Chiar din motivul ăsta, Felix l-a supus unui tir de întrebări pe cel mai recent rostitor de grozăvie de frază, tir menit să îi restabilească echilibrul firesc cu speranță, nerăbdare, bucurie și anticipare pozitivă. Așadar, 'de unde știi că nu vine?', 'ce, tu nu ești prietenul lui Moș Crăciun!', 'oricum, eu sunt un băiețel bun, așa spune mama!'.

Stânga, Felix, mijloc, Horica, dreapta, Kiti e ordinea fundamentală de așezare a copiilor în spațiu și spații. Excepția temeinicei mele reguli este constituită de încadrarea fetiței de către cei doi băieți pentru fotografiile regizate. E un fel de echilibru spre care tind cu această dispunere, e o dorință mărturisită de protejare a fetiței delicate prin încadrare. Dar nu despre asta e vorba, ci despre ceea ce ar putea părea de-a dreptul opusul delicateței, și anume despre o falsă brutalitate pe care Kiti o arată adesea în formula de bază mai sus menționată. Iat-o pe Kiti neobișnuit de abilă și agilă prădătoare a căciulilor fraților ei în timpul micilor noastre excursii motorizate, prădătoare iscusită de dragul efectelor acțiunii ei, țipete, răbufniri, mici revolte, dar și de dragul unei complexe, bizare și dificil de pătruns nevoi de ordine interioară și exterioară, ordine ce nu permite capetelor umane, cum nu permite nici picioarelor umane, înfășurări și acoperiri auxiliare. Ca atare, băieților nu le rămâne decât să spere că nevoia imperioasă a surorii lor nu se va impune decât într-un timp suficient de lung de la pornire încât să permită aerului din interiorul mașinii să se încălzească puțin. Cât despre picioarele dezgolite de cizme și șosete ale lui Kiti, nici înghețul cel mai zdravăn nu le îngrădeste libertatea râvnită și atinsă încă din primele minute de la pornire.

E prima zi de vacanță și e o zi care ne dă o altă măsură a timpului ce trece. E un lento binefăcător pentru trup și suflet și așa să vă fie tuturor preziua și ziua Ajunului sfânt.

Vă invit să ne ridiculizăm împreună!

2011-12-19T17:26:00.005+02:00

Cred sincer că puterea de a fi autoironic te poate scuti de multe neplăceri în viață. Ok, nu e nevoie neapărat să stăpânești această abilitate, dar recomand călduros practicarea frecventă a exercițiului autoironiei. Încă din fașă. Glumesc. Sau nu.

Te-ai simțit vreodată, pe bună dreptate sau dimpotrivă, nedreptățit de către cineva? Eu, da. Și încă sunt în stare să mă mai simt astfel. Nu sunt suficient de înțeleaptă, așadar sunt încă tânără. Glumesc. Sau nu.

Copiii o fac destul de des, adică să se simtă nedreptățiți. De către vreun profesor ori un coleg ori chiar de către unul dintre părinți. Ei, ca noi de altfel, au dreptul ăsta. Deunăzi, Horica. E clar, are ceva cu mine, așa insistă încăpățânat el. Eu, la prima mână, replic, nu, nu cred că are ceva cu tine, sunt fidelă instinctului meu care-mi spune că nimeni nu i-a făcut nici o nedreptate băiatului. Începem o luptă pentru dreptate, dar realizez că nu asta este calea. În definitiv, când ești plouat, indispus dintr-un anumit motiv și mai ești și copil pe deasupra, este inutil să vină cineva relativ din exterior și să-ți spună că motivul tău de supărare este unul închipuit, pentru că asta nu duce la nimic bun. Atâta timp cât starea ta este tulbure, motiv există. Așadar, schimbăm abordarea.

Începem să glumim. Să o luăm mai ușor. Să încercăm să ieșim puțin din pielea noastră sensibilizată și să aterizăm câteva minute în pielea autorului 'nedreptatii'. Devenim lesne critici cu noi înșine, suntem în ochi străini, iar ăștia ne dau o perspectivă diferită asupra noastră. Nu foarte diferită, dar, cert, una mai hilară. Prea ia totul în serios tipul de-acolo. Zâmbim, suntem mai relaxați. Și în pielea de împrumut găsim o anumită dreptate, 'nedreptatea' nu mai pare atât de nedreaptă. Apoi revenim cu ochii în capetele lor de obârșie.

Îmi place să râd de mine. (Îmi place să râd și de tine, dar asta e altă problemă). Glumesc. Sau nu. Îmi echilibrează judecata, iar eu, fără judecată dreaptă, amețesc. Autoironia este o echilibristică a vieții, un fel de artă a supraviețuirii în pace cu tine și cu restul lumii. În plus, mai are încă o calitate: te face să râzi și asta ține presiunea sangvină în limite normale. Sau măcar să zâmbești. Nu glumesc.

Și, ca textul meu să capete un sens, iar gestul meu de a cumpăra astăzi o carte să aibă cel mai explicit motiv, închei cu un citat din Amos Oz, Cum să lecuiesti un fanatic: "Umorul conține capacitatea de a râde de tine însuți. Umorul este relativism, umorul este capacitatea de a te vedea așa cum s-ar putea să te vadă ceilalți, umorul este capacitatea de a înțelege că, indiferent câtă dreptate ai și cât de crunt ai fost nedreptățit, există o latură a vieții care e întotdeauna amuzantă." Amin.

Serbăm în continuare

2011-12-16T18:56:00.004+02:00

Iarăși o serbare frumoasă de Crăciun la gradi la Felix. Tema: Ice Age. O mică scenetă cu decizia animalelor de a-și începe migrația, câte două replici pentru fiecare copil, muzică dansata și cântată cu veselie și mult ritm. Bravo!

Felix și-a ales să fie personajul dinozaur-monstru marin. Am găsit un costum de pește și, fiindcă nu avea nici o specificație gen dimensiune, habitat, epocă în care a trăit, am hotărât împreună cu Felix că este exact ceea ce căutăm, adică peștele nostru va fi un monstru marin.

Observații:

Cu cât ai mai puțini copii, cu atât vii la serbarea copilului tău în gașcă mai mare și, ca atare, vei deține mult mai mult material fotografic și video cu care să te lauzi. Corolar: mai mulți copii înseamnă material foto/video mai sărăcăcios. Eventual luat pe fugă cu telefonul cu mâna dreaptă, stânga fiind așezată protector pe alt copil.

Moș Crăciun, deși bine intenționat, vorbește prea mult. Evident, în dezavantajul copiilor. Moș Crăciun, schimbă placa!

În afară de spectacolul propriu-zis, să urmărești expresia emoției fiecărui copil este, pe un alt plan, un spectacol încântător. Un degețel care se rotește stângaci în jurul unui pufuleț din barba prea albă a lui Moș Crăciun, Un zâmbet candid și tremurat, de fetiță delicată, la un milimetru să dea în plâns din prea multă timiditate. O replică strigată în gura mare, contrastând cu un trupușor firav și un chip blajin de băiețel. Un degețel ronțăit cu stăruință pe toate părțile unghiei sale. Iată doar câteva acte autentice din minunata și mereu surprinzătoarea piesă Copilăria.

Cu cântec

2011-12-15T19:54:00.003+02:00

Cu o sensibilitate auditivă tulburată funcțional, Kiti își arată deseori bucuria țiuind ca păsările cerului. Prelungul și neostenitul ei tril de încântare se întinde elastic unitonal, maxim bitonal, așadar într-un registru sărac, și are o intensitate sonoră apreciabilă. Este greu de imitat, mai ales pentru că durează mai mult decât un expir prelungit, dar și pentru că țiuitura ei este amplă, bogată. Există o consonanță între sunetele noastre și țiuiturile ei. Nu e tocmai potrivirea desăvârșită, dar aglomerarea vorbelor noastre sau un anumit tip de muzică instrumentală îi impresionează auzul definitiv pentru nașterea cântului ei simplu, bizar și reverberant. E cântec de bucurie și de identificare afectivă. E cântec copleșitor de atâta repetiție răsunătoare.

Suntem închiși în trafic nebunesc și ceață fumurie. Avem lumini de ceață aproape degeaba. Îmi trebuie mai multă liniște spre sfârșitul zilei, când capul e mare și greu. Închid radioul neempatic și dobândesc un nivel bazal de acalmie. Nu e suficient, dar Horica are a-mi povesti destule grozăvii după zi-lumină departe de casă. Binenteles că și Felix are ce să-mi povestească, doar suntem în miezul aventurilor zilnice ale lui Spotu-dinozaur precum e una dintre mătușile tale în miezul acțiunii din telenovela sau serialul interminabil de la tv. Aflu că Spotu este responsabilul zgârcit cu lumina planetei sale și mi-e rușine de nerecunoștința cu care mi-am criticat farurile de ceață. De rușine încep să văd mai bine. Băieții vorbesc simultan, iar Kiti își pornește țiuiala conformă. Roiuri amenințătoare de albine îmi pătrund în creier și întreaga vibrație sonoră din cap e pe cale să-l explodeze. Aș putea să urlu, dar mă abțin. În schimb șoptesc rugător către băieți, îndemnându-i la liniște deplină. În câteva secunde, cântecul de identificare afectivă a lui Kiti se stinge miraculos și intrăm în nivel profund de armonie.

Băiatul nostru blând și sensibil

2011-12-14T18:34:00.003+02:00

Oare ce să vreau de la Moș Crăciun, s-a tot întrebat Horica de săptămâni încoace. Un robot Lego părea foarte interesant la un moment dat, dar, chiar el și-a dat seama, este mult prea scump ca să merite un entuziasm de 3-4 zile, astfel că, singur, a renunțat la idee. Mai există și alte jucării Lego pentru copii mai mari chiar de 16 ani, dar și astea vin cu bucurie furtunoasă, adică intensă, dar scurtă. Prea scurtă. Toți prietenii mei au problema asta, zice. Iată cum, să nu știi ce cadou vrei, devine problematic, zic. Dar nu e vina lor și, până la urmă, nu e nici vina noastră. Trăim în secolul douăzecișiunu.

Nici n-a îndrăznit să spere la un iPod, deși copiii au de câțiva ani iPhonuri, iPoduri, chiar iPaduri. Din vorbă în vorbă însă mi-am dat seama că știe totul despre ele, informații tehnice, de design, prețuri, generații. Are și o anumită preferință și numai aia. Până și locația magazinului din mall, 'e lângă Nikon, la etaj' și, deși am fost mereu împreună în mall, zău că nu îmi amintesc să fi intrat acolo.

A vrut la olimpiada de română. Astăzi, de la 8 dimineața. Apoi școală, până la șase seara, cu pauză de masă. Cam mult, dar el a ales așa. Mâine, cangurul de engleză, dimineață la 8:30. Engleză, da, la asta nu poate lipsi. De fapt, poate, anul trecut a lipsit pentru că am uitat amândoi de concurs. Plătisem. Vineri, olimpiada de biologie. Vrea el, pe cuvântul meu că el a ales. Sistemul nervos. Am repetat cu el, știe, doar că, de oboseală, nu și-a amintit denumirea emisferelor cerebeloase, le-a zis emisfere cerebelistice. Un fel de încercări echilibristice (cerebelistice) cerebrale. Dar nu vine ea vacanța peste numai câteva zile? Și Moș Crăciun? Poate chiar cu un ipod Touch?

Poza cu Moș Crăciun

2011-12-12T21:11:00.003+02:00

Moșul a chemat copiii la el grupați pe familii. Ai zice că, cu cât sunt mai mulți copii într-o familie, cu atât este mai ușor să scoți o poezioară sau un cântecel. Nu întotdeauna. Spune tu, ba tu, iarăși tu, până Moșul s-a plictisit, lăsați, îmi spuneți la anu'! Hi, hi, căci asta spun și fețele ghidușe ale băieților din poză, cât despre ce spune Kiti în gând, pare un fel de 'hmmm, ce-o mai vrea și ăsta de la mine? Bine, bine, stau jos la poză, dar zi mersi că nu ți-am dat barba și căciula jos de pe cap, că abia-abia m-am abținut!'.

Cam atât despre întâlnirea cu acest Moș simpatic, bonom și veridic și doar atât, ca pretext pentru această fotografie atât de reușită, în special pentru că îi prinde laolaltă, cum anevoios ne e deseori, pe toți trei copiii noștri. Bravo Kiti!

Întâmplări

2011-12-07T18:11:00.006+02:00

Am harta deschisă larg pe picioare. Mașina e oprită pe marginea drumului. A doua stradă la dreapta și am ajuns. Am emoții, aici în față. Kiti nu pare să aibă nici o grijă, acolo în spate. Stă cu ochii pe geam în scaunelul ei de mașină și țocăie ritmic suzeta.

Mi se dă voie să stau în cadrul ușii, nu pot să-l depășesc oricum, în fața mea stă priponit un gard de lemn ce ține în siguranță copiii în clasă. În spatele meu e lumea largă, dar eu mă simt închisă în ea, aș vrea să evadez în clasa de copii. Acolo, unde o fetiță bucălată și cârlionțată, cu suzetă în guriță, se învârte neîncetat, de parcă în sutele ei de pași stau și bucuria, și dezmierdarea, și jocul, și iubirea din tot universul ei de copil.

Săptămâna trecută am întâlnit-o pe Deidre la o conferință despre autism. I-am spus pe scurt amănunte relevante despre noi. Pe scurt, deoarece prea multe nu știm nici noi. Mi-a vorbit despre profesia ei, despre educația pe care e pe cale să și-o desăvârșească, despre grădinița ei pentru copii cu tulburări de vorbire. Am ascultat-o cu interes și speranță, dar, totodată, cu o teamă subită. Teama nu e rațională, ea îți taie picioarele și îți îngheață sângele din cele mai variate și neașteptate motive. Ai ieșit dintr-un examen, crezi că ai rezolvat corect problemele, apoi, singur sau ajutat din exterior, realizezi că ai greșit un punct. Brusc te înmoi, simți o răceală în tot corpul. Te temi. Părinții, oricât de antrenați și educați ar fi, se tem pentru copiii lor. Deidre este speranța noastră surprinzătoare. E la un pas în fața mea, dar mă tem că o scap din mâini. Acum nu știu încă despre existența altor speranțe. De aceea sunt atât de temătoare.

Nu există pe Pământul nostru atât de multă bunăvoință și bunăcuviință, câtă candoare are nevoie de ele ca să crească mare. Așa începe procesul de întinare.

Scriu lucrurile astea, pentru că, la fel ca Gabriela, mi-am pus și eu întrebarea de ce Bibi? De ce Bibi? Cum de ce Bibi? Păi atunci, de ce Kiti? De ce el, de ce tu, de ce eu? Pentru că acum, aici, în timpul și spațiul care i/ți/mi se întâmplă în orice clipă, este/ești/sunt într-o intersecție de alte timpuri și spații, alte întâmplări a căror sumă îi/îți/îmi schimbă traiectoria fericit sau mai puțin fericit. Și numai de-asta. Poți să-i spui destin sau noroc sau fatalitate sau hazard sau, simplu, întâmplare. Și când această întâmplare este fericită, scapi încet de teamă și începi timid să înveți să te bucuri, să speri. Și chiar dacă pe Pământul nostru nu există atâta bunăvoință și bunăcuviință câtă candoare le cere să se înmulțească, tu știi că bucățica de timp și spațiu în care te găsești este curată și binecuvântată.

Cum altfel să răspunzi la întrebarea de ce eu?

Mărgele, pietricele si mici dezastre pentru tati. De ziua lui.

2011-12-04T17:48:00.009+02:00

Ne place să fim gazde. Dacă și vouă vă place să fiți musafiri, sunteți bineveniți la noi. În plus, e și convenabil. Dacă aveți copii, cu atât mai bine, și noi avem trei, de trei feluri, cu care se pot juca. Și mai mult, dacă sărbătorim vreun eveniment, iată motiv perfect pentru o petrecere.

La mulți ani, tati!, am profitat de preziua aniversării sale, fiind o zi de sâmbătă, ca să sărbătorim. O chemăm pe Theo mai repede la noi?, s-a bucurat Horica de ziua de ieri, și așa s-a procopsit cu o ditamai bucată de zi de distracție cu verișoara lui și numai cu ea, aproape. Aproape, doar fiindcă mi-a solicitat ajutorul, în minutele de reacomodare în compania verișoarei sale, pentru a mi-o pârî plângăcios că i-a luat nu știu ce piatră și nu mai vrea să i-o dea înapoi. L-am liniștit inițial promițându-i că Theo n-o să plece neperchezitionata de la noi de-acasă, apoi, fiindcă smiorcăielile au continuat, m-am spălat pe mâini de grija-i, reproșându-i, în glumă, evident, că ideea de a o invita pe verișoara lui îi aparține exclusiv, așa că să mă lase în pace. Au râs, apoi nu i-am mai văzut la față decât la masa de prânz, apoi la cina aniversară. De auzit, parcă i-am mai auzit când și când, atunci când îi ușuiau pe prichindei din zona lor adolescentină.

Felix și-a rezervat și el cu săptămâni înainte dreptul neîndoios la timp din belșug pentru alt văr, așadar l-a obținut și a profitat la maximum de el, eliberând în aer baloane magnifice de idei de joacă ortodoxă și mai puțin ortodoxă, ca atare, momentele noastre, ale părinților lor, de serenitate și uitare, s-au precipitat ritmic în dezlănțuiri de îngrijorare, pornite din mărturisirile spontane, vinovate și, totuși, încântate ale copiilor gradinitari de mai sus, cum că 'am făcut dezastru' în camera x sau y, sau de intențiile acelorași, surprinse în timp util, de tatuare reciprocă a posterioarelor cu carioca. Sau alte asemenea.

Chiar și Kiti și-a aranjat zâmbet limpede pe față, potrivit cu momentul aniversar, dar și cu mărgelele atârnate de gâtul alb, așa încât ne-a urmărit, din depărtarea canapelei, vorbele și forfotelile, apoi și de la masa mică, a copiilor, și masa mare, a adulților, încercandu-și norocul, la încă și încă o gustare, când la unul, când la altul, având grijă să îi aleagă pe cei mai miloși dintre noi pentru operațiune. Apoi a adormit, în ciuda muzicii cu volum necontrolabil, pe canapea, puțin după ce cei mai mari decât ea ațipiseră temporar în bibliotecă, cu ipadul în brațe.

Abia după miezul nopții am scos forțat grădinitarii din priză, dar, cu toate astea, le-a mai rămas suficientă energie înmagazinată ca să se jelească în tandem de mama focului pentru cruzimea de a îi despărți atât de precoce!!!

La mulți ani, tati!

Ordine dezordonată

2011-11-29T19:11:00.003+02:00

E foarte noapte și mă trezesc imobilizată. Sunt în strânsoarea nopților mele, nu te poate speria ceva ce ți se întâmplă noapte de noapte. Nu te sperie, dar vrei să ieși câteva clipe de acolo, așa că mă rup din chingile calde și moi, ce mă țin fixă, dintr-o săritură, care nu-mi ajunge pentru o respirație întreagă. Cer mai mult și mi se dă, respir profund, însă o fac cu prețul unor junghiuri abdominale pe care le asociez cu un pumnișor de băiat mămos strecurat cu dor sub mine de-alungul nopții. Privesc în întuneric trupușoare adormite pe laturile patului și ies din cameră ca să desensibilizez mușchi amorțiți de aglomerație. Dar iată-mă, la trei pași și trei secunde departe de dormitor, întorcând capul către foșnelile iscate acolo, imediat după plecarea mea din cameră. Intuiesc ce se petrece și grăbesc pașii înapoi. Deși îmi pare neverosimil, situația e aievea, limpede în fața ochilor: un pat larg, aproape gol, doar cu cearșaful bine întins rămas pe el și încă cu Felix deasupra, dormind netulburat. Un munte miniatural de perne, plăpumi și două-trei jucării de pluș stă mândru, proaspăt erupt, pe jos. Și Kiti, unde să fie Kiti, pare un pic dezamăgită că timpul nu i-a ajuns să elibereze prin aruncare tot patul, o clipă de i-aș mai fi dat în plus, să îl zboare și pe Felix din pat, ce bine ar fi simțit! Hmmm, în plus, știe că nu-mi place ce face, cum dă ochii cu mine, chiar așa în întuneric, o tuleste înapoi în pat, cu un aer de parcă aș fi deranjat-o din somn. E amuzantă, dar nu o las să știe asta. Atât mi-ar mai trebui!

Bucuria e simplă, că doar n-o fi complicată!

2011-11-26T15:48:00.003+02:00

E liniște bună în casă și cald. E curat și soare. Felix își umple tolba cu imagini alerte animate, acum când poate, are doar două zile de weekend la dispoziție, nu ca fericitul de Spotu-dinozaur, care trăiește într-o lume cu cinci zile de weekend pe săptămână. Horica își respectă programul de la începutul anului școlar, care-i zice că duminica este zi pentru lecții. Tati citește ceva, iar Kiti îmi stă pe-aproape, ea nu vrea nici desene animate, nici lecții (cred și eu!), nici măcar o mușcătură din mărul meu. Dar nu pare nefericită, nu, ușor plictisită, însă, da. Putem să ne plictisim și, în același timp, să nu simțim nefericire? Probabil că da.

Ne-am obișnuit cu toții cu clipele lui Kiti de inactivitate din afara lecțiilor zilnice sau din afara altor activități familiale în care ne angajăm. De aceea, orice acțiune spontană de-a ei, care mimează sau chiar imită binișor mișcările noastre firești pentru contextul în care ne aflăm, ne aduce bucurie, exagerată, poate, din punctul tău de vedere, dar plină de ingenuitate, pentru noi. Iat-o ieri, la lecțiile de tenis ale băieților, acolo unde, de obicei, stăm cuminți pe bancă și privim mișcarea coerentă sau mai în formare a copiilor, iat-o, așadar, ridicându-se de pe bancă și apucând racheta mea de tenis de mâner, cu mâna dreaptă și o minge, cu cealaltă mână. Kiti, vrei și tu să joci tenis? Poate, nu înainte însă de a îi simți cu buzele cordajul, mi-a răspuns prin gesturi, nici măcar nu-i o senzație prea rea, mi-am zis, încearcă și tu și ai să vezi! Kiti, cea atât de intens senzorială, cu racheta de tenis în mână, pe teren, lângă copii, numai fiindcă așa vrea ea, îmi acceptă lecția simplă, brațul drept întins la spate, apoi, la comanda mea, 'lovește', același braț urcă spre înainte, până peste umărul stâng. Bravo, Kiti! Și e un bravo răspicat, căci este atât încurajare, cât și entuziasm pentru performanța de a nu mai arunca racheta din mână în primele două-trei secunde, ei, ce vorbesc aici?, în primele două-trei-zece minute! E Kiti, înfofolită nesportiv într-o cochetă haină de fâș albastru și încălțată, la fel de nesportiv, în cizme lungi și roz de domnișoară, în mijlocul copiilor de pe terenul de tenis. Și dacă mai de mult au fost vremuri când bucuria noastră simplă era umbrită de sentiment năvalnic de jenă pentru aglomerația de perechi de ochi ațintite curios asupra-i, tot mai de mult vremurile alea apus-au, căci, precum candoarea din bucuria noastră, asemenea și candoarea din curiozitatea celorlalți.

E o duminică frumoasă de noiembrie, iar soarele și liniștea tulburată doar de voci limpezi de copii nu pot să ne închidă în plictiseală. Suntem acasă, împreună și e bine.

Nu vreau la școală!

2011-11-25T14:56:00.002+02:00

Nu vreau la școală! Cam așa zice Felix de câte ori ne aude vorbind de viitoarea lui școală. Nici eu nu-l vreau la școală, nici măcar în, deja renumita, clasă zero, de fapt, mai ales nu-l vreau în clasa zero în școală. Refuz chiar să mi-l imaginez pe Felix într-o sală de clasă, undeva, pe la etajul doi al unei școli publice, sală încărcată de bănci cu colțuri amenințătoare, spații de trecere înguste, podium pentru catedră la o treaptă înălțime de podea, înconjurat de copii nesupravegheați alergând bezmetic unii după alții, lovindu-se, îmbrâncindu-se și ...ah, mai departe chiar nu mai merg cu gândul, pentru că simt cum mi se suprimă respirația de învălmășeală și teamă. Pentru că mie nu-mi ajunge asigurarea celor câteva luni de pregătire profesională a învățătorilor promise, așa cum nu le ajunge nici viitorilor studenți într-ale pedagogiei preșcolare o vară ca să-și schimbe năravul de învățător-tiran și prea familiarizat cu practica de pauză la cancelarie, adică pauză de responsabilizare. Cu alte cuvinte, suntem puși în fața unei transformări brutale a unui sistem leneș și îngreunat de cutume adânc înrădăcinate în ființele noastre vulnerabile în fața noului și, în superficialitatea ce ne caracterizează proverbial deja, avem încredere oarbă și comodă în autoritatea nepregătită, căci ce-i mai simplu pe lume decât să ne deresponsabilizam? În plus, se mai aude una bună, și anume faptul că învățătorii pot să opteze pentru a alege sau nu să preia clasa zero, ceea ce poate duce firesc la o distribuire, să-i zicem stranie, a învățătorilor 'ghinionisti', căci astfel este percepută calitatea de viitor educator al clasei zero.

Nu vreau la școală! este laitmotivul nostru acum, aici și nu pot decât să vă doresc să nu aveți ocazia să îl ziceți cu noi!

Adoptă-le și iubește-le!

2011-11-24T09:37:00.004+02:00

S-a chinuit ceva din toamnă încoace, prea i-a bucurat fiecare por soarele arzător de vară câmpenească, căci acolo, în plin soare, pe terasă, și-a trăit dimineți însorite și vesele, dupăamieze toride și seri și nopți revigorante Yucca noastră, pe care o vedeam tot mai suferindă și mai palidă zi după zi. În plus, într-o seară nebună, spre sfârșitul verii, pe când ne-am repezit să adăpostim scaune, masă, flori și pietre, de spaima furtunii iminente, tati a apucat biata plantă de trunchiul lemnos și solid, neintuind că o astfel de tulpină viguroasă e alimentată prin multe rădăcini firave, lungi și împletite, care, în ciuda faptului că duc coerent seva vieții în sus, spre vârful celei mai înalte frunze, nu pot trage după ele kilograme întregi de pământ de flori și de ghiveci larg. Astfel că, odată cu gestul de ridicare, a răsunat sfâșietor în aerul tulburat de rafalele de vânt, acel sunet de frângere brutală, condamnare la moarte prin sufocare a plantei mândre.

Numai că Yucca nu a venit la noi ca să se lipsească de viață, așa că și-a adunat și ultimele sufluri de energie, picătură cu picătură din câteva firicele de rădăcini nefrânte și, înfășurate în pământ curat și pieptănat cu drag de mine, s-au reatasat de piciorul generos de tulpină, pe care au repornit să o vitalizeze iară. Și în căldura în care o ținem lângă noi, familie adoptivă pentru exotica noastră plantă, Yucca și-a crescut săgeată după săgeată de frunze spre cer, așa cum îi este speciei ei sănătos să fie.

Azi plouă rece și dezolant, mâine va fi o zi blândă. De fapt, e mâine deja!

2011-11-23T14:38:00.009+02:00

Unde-s pisicuțele? Dați-mi pisicuțele! m-am trezit strigând disperată, în stânga și în dreapta. Le-am aranjat cu drag în părul ei moale și ondulat de dimineață, două în stânga și două în dreapta, îndulcindu-i altei pisicuțe trăsăturile, iar spre seară, nu le-am mai găsit la locul lor. Le-a aruncat intenționat. Le-am chemat cu cel mai miorlăit pis-pis din lume, de parcă fără patru agrafe-pisicuțe de păr, fetița noastră și-ar pierde orientarea spațială și iubirea, dar n-au mai venit înapoi, rătăcite în lume au rămas.

Tot o rătăcire îmi scaldă și mie lăuntrul, acum că drumul ni s-a desfăcut în două, iar noi trebuie să ne învățăm cu calea aleasă, dar nu înainte de a ne lua curajul să pășim pe ea. Căci un drum călcat cu sârguință și pasiune timp de șapte ani și mai bine este un drum bine bătătorit și șlefuit, el te duce inerțial înainte, cu ochii închiși. Suntem aici, pe drumul știut, în clipa asta, care, de s-ar putea decupa sau opri miraculos din șirul infinit de clipe, ne-ar arăta seninătatea și ușurința din mișcări, momentan suspendate, limpezime datorată confortului de a ști.

Dar Catinca Maria nu mai este cea de acum șapte ani. Ea a crescut, așa cresc toți copiii, iar între timp, și vremurile s-au mai împlinit. 'E timpul pentru schimbare!', ne-au luat vremurile prin surprindere și, cum ne place să sperăm, am hotărât împreună să schimbăm.

Kiti își duce ghiozdanul cuminte pe spate. Și-a îndesat ambele mâini în buzunarele hăinuței ei delicate de domnișoară, așa cum i s-a cerut. Ocrotitoarea ei îi sugerează direcția de mers printr-o îmbrățișare discretă. Sunt împreună în fiecare clipă, ocrotitoarea ei este acolo, pentru ea. Încă.

Vrei să-ți spun o poveste?

2011-11-22T08:36:00.003+02:00

Personajul (îi spun personaj încă, până nu începe Felix să citească jurnalul meu, dar să nu mă spuneți, mi-a repetat-o de mai multe ori, pe ton mustrător, Spotu-dinozaur NU este un personaj, el este aievea, așa să știu!), așadar personajul Spotu-dinozaur s-a înființat în viețile noastre încă de pe timpurile, nu foarte îndepărtate, când creatorul lui, copilul Felix, nu testase încă gustul dulce-superficial al desenelor animate, ca atare el nu este, precum am putea intui datorită năstrușnicelor sale aventuri, un erou inspirat din benzi desenate, ci este absolut pomenit pe lumea noastră adevărată din minunata și neinhibata minte de copil. Despre Spotu-dinozaur, esențial este să știm că îi este prieten devotat băiatului nostru, deci părtaș nelipsit în expedițiile sale fantastice, ce se petrec pe tărâmuri necomplicate de multidimensiuni, impresionante hiperspații conexe Pământului, Pământ-reper cardinal și demodat prin comparație, precum părinții pentru copiii lor.

Din aventura de duminică: 'am aterizat cu Spotu-dinozaur pe planeta lui, când, deodată, ce să vezi?, un vânt puternic lângă noi și un glonț, gata să ne nimerească. Am întors capul și n-am văzut nimic. Ne urmăreau niște hoți invizibili, pentru că, știi, pe planeta lui Spotu-dinozaur toți hoții sunt invizibili, așa mi-a zis Spot. Dar eu mi-am dat seama că suntem urmăriți de hoții invizibili. Știi cum mi-am dat seama? I-am văzut pantofii negri, fiindcă pe planeta lui Spotu-dinozaur hoții poartă pantofi negri neinvizibili. Atunci am luat o apă magică și am început să arunc cu ea către pantofii mergători, care au primit picioare și corp de hoț.' Aici, aventura s-a încheiat pentru că și eu, ascultătorul preferat al povestitorului, încheiasem una dintre operațiunile ce favorizează creația și împărtășirea ei de către Felix, și anume, întinderea rufelor spălate. Va urma.

Nu mai pot să stau de iubire pentru cățeluși...

2011-11-16T18:37:00.005+02:00

...este exclamația de drag și desfătare a omului din pozele de mai sus, omuleț, mai curând, că e chiar mai redus dimensional decât frumosul și lățosul ciobănesc cu cap de ursuleț din prima fotografie, ce s-a postat, mult prea artistic pentru biata și desuchiata mea cameră foto, model numai bun de imortalizat. Suntem oameni și câini și câini și oameni pe aici, pe câmpii, iar, atâta vreme cât numărul celor mici și dependenți este mai mare decât al celorlalți, viața se desenează în culori luminoase și mișcătoare ca vibrațiile de iubire ce se opun șederii lui Felix din titlu.

Care a repornit în zi cu dimineață grădinărească, cu obraz revenit și el la dimensiune, consistență și culoare firești, încă sub tratament, cu îndemnul părintesc grijuliu să încerce să nu se zbenguie exagerat și cu asigurarea din partea sa că va încerca, însă "dacă uit?". Împotrivă uitării, această inexorabilă rătăcire în neant a minții copilărești, dar nu numai, avem leac băbesc, se amestecă o linguriță de reproș călduț diluat în jumătate de cană de apă cu înțelegere, cu o lingură de sentiment de vinovăție proaspăt cules și separat de îndoială și autosuficiență prin cristalizare, care se oferă către înghițire domnișoarelor educatoare, cu drag.

Observ mai nou la Felix o înclinație stăruitoare pentru a desena, în orice moment de răgaz pretinde dreptul de a desena, și o spun astfel nu pentru că i-ar limita cineva aceaste porniri artistice, ci pentru că știu că toate inițiativele creatoare ale copiilor sunt hrană pentru desăvârșirea lor, așadar legi sfinte, că doar n-o să înfometăm cu bună știință suflet de copil. Îi e cămăruța vesel presărată din talpă până-n creștet de grave coli A4 împopoțonate de schițe monocolore sau mai colorate de variate vehicule spațiale sau terestre, permanent iscălite cu litere mixte, tremurate de proaspătul desenator împătimit. Acum artistul lucrează la operă cu dedicație pentru tătic iubit, de ziua lui, din ce observ, un fel de 'găsește diferențele', cu amprentă scrisă generoasă și specială, 'pentru tati plus Felix'.

'Nu mai pot să stau de iubire' este expresie plastică de iubire de copil și dicționar de deslușit emoții din comportament. Este explicație potrivită și rațiune pentru empatie a tumultului făptuit de micii noștri companioni de viață. Copilașii noștri nu sunt hiperactivi, ei sunt plini de iubire!

O zi

2011-11-15T09:48:00.003+02:00

Deși l-am primit de la grădiniță cu ochiul stâng învinețit, Felix este vesel, mami, știi ce e haios?, erau chiar cei doi Tudori din clasa noastră care se luptau, atunci când eu am vrut să trec pe-acolo și am primit un pumn în ochi, ha, ha. Ha, ha, acum, pentru că după lovitură a fost îhî, îhî, normal, la cum arată, cred că a plâns ceva după. Intenționat, neintenționat, cine să știe, că doar nu educatoarele care, fete bune de altfel, nu au ochi suficient de mari pentru toți aproape (sau peste?) douăzeci de copii din grupă. Mici accidente se pot întâmpla, dar mici, iar un pumn în ochi în contextul 'luptei' de care ne zice copilul necesită mișcări relativ ample ale corpului, adică neapărat sesizabile. Of, of, o bilă neagră de la noi, adjudecat.

Lumina e intensă și limpede la noi, la țară, se propagă nestingherită prin aerul curat și rece al dimineții, Horica îl adulmecă cu nesaț, miroase incredibil de bine, zice vesel în astă zi senină și, chiar dacă sâmbătă participă la două concursuri, fiindcă așa vrea el, de matematică și de engleză, în această ordine, Horica râde fiindcă este mai ușor cu o teză pe anul ăsta calendaristic, ceea ce îi face bine la spirit. Ca atare, e dornic să termine de citit ultimele capitole ale Împăratului muștelor și mă roagă să îi găsim cartea împreună. Ha, se mai întâmplă să-și piardă cărțile prin casă, mai ales când contribuie și Kiti la asta.

N-am găsit cartea lui Horica, am găsit totuși vreo câteva agrafe pierdute de-ale lui Kiti în cutia goală de foste vitamine, în care Felix a strâns diverse obiecte mici, drăgălașe și imposibil de asociat între ele după criterii rezonabile, altele decât acela de a fi mici. Mă bucur, părul lui Kiti începuse să le ceară de curând, în plus, cu cât mai multe și mai variate, cu atât mai bine, deoarece, în garderoba fetiței, agrafele și ciorapii nu sunt niciodată excedentare, primele, pentru că se aruncă din păr la un moment dat după purtare, celelalte obiecte, pentru că se rup cu ușurință.

Bună dimineața!

Sfârșit de săptămână cu căței

2011-11-14T08:05:00.004+02:00

Am deschis usa de la intrare si am scos nasul in aerul rece, aproape inghetat de noiembrie, pretins decembrie. M-am intors din drum ca sa trag caciula si gluga mai adanc pe frunti de copii, capul preadolescentin neacoperit este vointa de neclintit, semn de nonsalanta si certitudine, pana la urma firesti, pentru varsta de douasprezece ani. Deodata, dinspre gard, din spatele unui ghiveci cu o tufa sanatoasa de conifer, au aparut, stingheri si adorabili, doi catei ca doi bulgarasi rotofei si moi, care ne priveau blajin si rugator si care ne-au transformat instantaneu senzatia neplacuta de frig in bucurie pura. Copiii au alergat catre ei, cateii nu s-au speriat, ba au inceput sa ne implore sa-i hranim cu miorlaiala lor de pui universali. In entuziasmul spontan general, am scos un iaurt din frigider, l-am amestecat cu o cana de lapte intr-un castronel sacrificat si l-am scos in fata usii, invatandu-l pe Horica sa ii aduca, pe rand, pe puisori si sa-i afunde cu boticurile lor caldute in castronel ca sa simta gust de lapte. Asta a si facut Horica, intr-o deplina fericire, doar a incercat de cateva saptamani sa ii atinga pe catei, dar nu l-am lasat sa o faca, acestia fiind mereu in preajma mamei lor. Si Felix a topait bucuros in jurul cateilor, alaturi de care au mai aparut alti doi din trupa de zece cati numarasem noi la un moment dat. Am completat laptele in castronul golit, cateii s-au saturat si au inceput joaca. Copiii si cateii au alergat, s-au zbenguit in curte, in chiote insufletite si hamaieli ascutite si caraghioase, care au smuls parintilor, adica noua, promisiune de a cumpara propriul caine in viitorul apropiat.

Algoritm de viata moderna: vezi, te entuziasmezi, cumperi, depozitezi. Eventual utilizezi.

2011-11-13T17:14:00.005+02:00

Copilul din poza rade cu gura pana la urechi in mare parte din timp. In fotografie, rade cu gura pana la urechi, literalmente, gura se prelungeste chiar pana la urechi cu niste mustati de ciocolata, substanta neinchegata, deocamdata, a viitoarelor briose din cuptor.

Mama nu coace prajituri pentru copii, copiii sunt mofturosi la dulciuri, altele decat ciocolata. Mama nu se supara din motivul asta. Mama se bucura, a coace delicatese in casa este echivalent cu a se angaja impreuna cu tati intr-o cursa-care prinde si ultima bucata. Cu toate astea, mama isi mai cumpara, ca tot omul care viziteaza Ikea, diverse gadgeturi pentru bucatareala, mai ales daca sunt mici, dragute, colorate, asa cum era si cutiuta cu saizecisicinci de hartiute pentru copt briose, pe care ea a gasit-o acolo mai demult.

Dupa standardele actuale, mama nu sufera de consumerism cronic, chiar daca se mai trezeste, ce-i drept, rareori, in cate un puseu al acestei insidioase afectiuni. Totusi, urme ale acceselor de mai sus raman ascunse in profunzimile neexplorate sistematic ale rafturilor dulapurilor si debaralelor casei si sunt materializate in, evident, produse din tot felul de categorii, de la agrafe si creme, pana la tricouri, margele si hartiute pentru copt briose. Si atunci cand, intamplator, da nas in nas cu obiectul-simbol al slabiciunii sale temporare, traieste un fel de revelatie, un sentiment de negare, ce o conduce catre a isi demonstra siesi valabilitatea gestului trecut si uitat. Ca atare, mama cauta solutii si retete pentru briose cu ciocolata si le gaseste. Mai mult, aduna ingredientele necesare, le amesteca in cantitati potrivite, asta pentru ca isi aminteste de alt acces al suferintei psihologice moderne, atunci cand ea, mama, sau poate tata, caci acesta nu este ocolit de molima, a achizitionat preventiv un cantar de bucatarie, binenteles, mic, cochet si imaculat. Asadar, mama ajunge in cele din urma sa incarce cu delicatete hartiutele-suport pentru briose, apoi sa le introduca in cuptor, iar in final sa ademeneasca copiii sa incerce un gust nou, nu chiar atat de nou insa.

Copiii si parintii par incantati de rezultatul algoritmului de mai sus si cer, unii, apoi promit, altii, sa repete atat de des acesti pasi, cat le permite bunul lor simt estetic sa o faca.

Pledoarie pentru a lasa copiii sa vorbeasca

2011-11-10T09:47:00.005+02:00

Felix a inceput sa citeasca cuvinte din trei litere, he's a good reader, spune Jon. Citeste toate combinatiile de trei litere de pe masini, ii vad neobisnuita usurinta de a citi intr-un cuvant chiar si aranjamentele de cate trei consoane, usurinta pe care imi place sa o asociez cu faptul ca s-a nascut intr-o tara a carei limba abunda de cuvinte cu (prea) multe consoane. Nu ma tem ca va citi romane pana va incepe scoala, peste aproape doi ani, dar sunt avertizata de jur imprejur ca se va plictisi in clasa intai. In general, asta e un motiv de impaunare printre parintii de gradinitari batrani. Nu e cazul nostru.

Copiii nu se plictisesc in clasa intai fiindca stiu sa citeasca cateva cuvintele si sa scrie niste numere. Copiii nostri se plictisesc in scoala din alte motive. Cel mai frustrant motiv din lista mea virtuala este acela ca ai nostri copii nu sunt lasati sa se exprime liber. Pare mult mai simplu, in definitiv este rezonabil sa vrem simplitate, sa conduci tu, profesorul, lectia in clasa. In adevar, copiii sunt surse inepuizabile si superbe de idei, de teme, de intamplari ce pot, si poate nu ar fi chiar rau, sa insemne schelet de lectie frumoasa la scoala. Cand copilul spune ceva, el creeaza, el ne vorbeste despre sine, ne invata despre mintea de copil. Daca nu il ascultam sau daca ii inhibam dorinta de a ne spune, ne indepartam de fiinta cu trup miniatural si minte cristalina. Ajungem astfel pe taramuri indepartate, aride, triste, pentru ca asa sunt locurile fara copii, de unde ne privim copiii prin ochelari cu lentile hiperajustate, prin care ii vedem mici, viermuiti unii intr-altii, monocolori si greu de deslusit. Strigam si din ultima alveola pulmonara catre ei, ca sa ne auda, iar ei isi strang in palme urechile de teama sa nu surzeasca, atata dizarmonie se naste intre noi.

Dar copiii , impotriva credintei devenita cliseu ca 'scoala omoara copilaria', continua sa se joace. Nu, scoala nu omoara copilaria, ci noi, oamenii mari ai scolii, omoram sadici copilaria. Ne mai si mandrim cu asta, cel care ii stinge mai curand si ultima suflare, devine cel mai apreciat dintre toti. Bravo, felicitari, te imbracam in buchete magnifice de flori si iti croim cale moale si incantatoare de lauri tie, om mare si puternic!

As vrea sa aud mai multe glasuri de copil jucandu-se si vorbindu-ne despre jocul lor acasa si la scoala. In clasa netulburata nici macar de o suflare, vad prea multi copii cu sufletele golite intempestiv. Cine isi doreste asa ceva in realitate?

***

Intamplare. Haioasa si educativa, in special pentru adulti. Sau intamplare cu copil fara buna-cuviinta, pentru unii. Nu pentru mine, asta-i limpede. Sunt mama copilului "fara rusine". Glumesc.

Gradinitarii joaca de-acuma tenis. Sunt gradinitari batrani. Ei (se) joaca tenis, ca asa e firesc la varsta lor. Primesc note, dar ele nu sunt decat niste ecouri ale numerelor de care au auzit incercand sa-si numere degetelele, apoi sa numere diverse obiecte insiruite. Asadar, nu se sinchisesc prea tare de ele.

Felix arunca racheta de tenis pe jos. Nu e suparat sau nervos, poate doar impulsiv, oare testeaza ceva? Un profesor il vede si il cheama la el, pe ton bland. Asta este un amanunt important, Felix nu raspunde frumos celui care il admonesteaza. Respir usurata, ma bucur pentru profesor ca e linistit. Asadar Felix se apropie zambind de profesor, care il ia de maini si ii spune o poveste. Povestea este despre un moment din copilaria sa mai putin imbelsugata, despre o dorinta puternica de a avea propria lui racheta de tenis, despre o seara in care un angajat al clubului sportiv in care copilul de atunci juca tenis a aprins un foc mare (amanunt fericit care a prelungit inca putin rabdarea lui Felix), foc menit sa arda complet rachete de tenis distruse, din lemn pe atunci, despre disperarea de a scoate din foc o racheta prea uzata a copilului pentru implinirea dorintei. Cam atat a ascultat cuminte povestea copilul de azi, apoi s-a plictisit si s-a smuls zambind din mainile profesorului, fugind vesel la joaca catre o fetita cu codite si gurita larg deschisa de bucurie. Profesorul a ramas dezamagit pentru ca Felix nu a prins morala povestii, am incercat sa il scuz spunand ca e prea mic pentru a intelege atata complexitate.

Ora a continuat linistit, apoi s-a incheiat. Am imbracat baiatul si am iesit salutand amandoi pe fiecare in parte. Cand a ajuns in dreptul profesorului de mai sus, Felix a strigat vesel si fugind, lasandu-ma pe mine in urma cu parere de rau pentru dezamagirea din mimica profesorului: la revedere, racheta arsa! Concluzie? Copilul, obraznic? Nu, nu cred! Copil necuviincios? Nu chiar! Sa fi fost poate mesajul pentru copilul de gradinita prea ambalat? Hmmm.

Mâinile-buzunare de energie vitală

2011-11-05T17:27:00.004+02:00

Mâinile în buzunare, repede! Sunt sloiuri de gheață, roșii și moi, atingerea lor îmi dă fiori ascuțiți. E îmbrăcată bine, dar diminețile de noiembrie ne avertizează, iarna nu e departe, mai ales când miros atât de fragrant a zăpadă.

Sau, mai bine, lasă-ți mâinile în mâinile mele! Poate nu știi, dar ei nu îi vine ușor să se lase atinsă oricând și oricum. Uneori nici dârdâiala cea mai clănțănită nu îi ține plapuma pe trupul cu piele zbârlită de după dușurile perfect rânduite ale serilor. Dar apoi mână în mână, cât poate fi de greu de îndurat câteodată! De aceea insist cu palmele deschise, hai, lasă-ți-le să cadă aici, nu le forțez, o alarmează întotdeauna forța. Mi-o amintesc din timpuri când ne zâmbea cu toți dinții de lapte zbătându-se energic și încercând să înlăture strânsoarea neavenită a terapeutei începătoare, apoi escaladând furia într-un urlet de neputință și iarăși într-unul de izbândă când și-a învins paradoxal temnicierul trupului ei și încă regret docilitatea-mi prostească și lipsa-mi de fermitate cu care să stopez din fașă asemenea încercare, mai cu seamă că știam și știu de multe ori cum simte ea. Ca atare, nu o împing cu mâinile într-ale mele, ci o las pe ea să vină sfioasă spre mine, pentru că știu din nou că odată ajunsă acolo, ceva, un magnetism bătrân, dar sănătos, o va ține în loc.

Stăm câteva minute încremenite, execut cu măiestrie exercițiul încremenirii cu pruncul în brațe încă de când ea mi l-a cerut repetat și explicit, cu scâncete și cu suspine, de puteam să jur că nu s-a născut pe pământ prunc plângăcios pe care să nu știu să îl alin, apoi o simt că poate chiar să se bucure de apăsare și îi strâng mânuțele de gheață între palmele mele. Am o stranie percepție a timpului trecător, căci îi mângâi brusc două mâini delicate calde, iar asta îmi confirmă iarăși, în ciuda legilor fizicii care spun că temperatura se schimbă treptat și nu în salturi, certitudinea că simțirea nu se sinchisește de timp.

E rece dimineața în noiembrie și caut să o conving pe Kiti că mâinile înmănușate nu trebuie să fie neapărat de neîndurat.

Cât se poate de plastic despre un șnur elastic

2011-11-02T14:40:00.003+02:00

Sunt un șnur elastic delicat, dar rezistent. Par scurt, dar am un coeficient de elasticitate impresionant. Aș fi putut să fiu gimnastă, să mă răsucesc de multe ori în jurul meu, să fac salturi spectaculoase și să mă agăț nedezlipită de bârnă, numai ca să revin grațios și întreg la poziția inițială. Dar când ești șnur elastic nu contează covârșitor ce ocupație ai, în principiu, exceptând ramurile sportive de forță, gen haltere sau mai știu eu ce, poți să te ajustezi ca să te potrivești în locul (pre)destinat. Când ești șnur elastic, numărul membrelor tale este irelevant. Noi, șnururile elastice, nu ne bazăm numai pe cele două mâini și cele două picioare comune oamenilor pentru a ne deplasa în spațiu. Suntem constituiți dintr-o rețea aglomerată de fibre subțiri și lungi de elastic, de unde ne vine delicatețea, dar și rezistența mare. Ne modelăm necondiționat, întinzându-ne, în cele mai neașteptate forme, spirala este preferata mea, pentru că e un fel de cuprindere protectoare laxă, discretă și, deasemenea, are o frumusețe aparte datorită rotocoalelor sale concentrice amețitoare. Ne modelăm condiționat, deformându-ne temporar sub presiuni necesare pentru creștere, dar nocive pentru suplețea organismului nostru întins, întins, întins. Tensiunile constante din profunzimea fibrei elastice lasă în timp mici deformări necompensate de reveniri impresionante. Atunci îmbătrânim câte puțin, dar numai puțin, pentru că șnururile elastice nu-și pierd niciodată complet elasticitatea.

Jaguarul australian

2011-11-01T18:00:00.002+02:00

Halloween este sărbătoarea spiritelor, fantomelor, duhurilor. Mai mult sau mai puțin, toți copiii găsesc ziua de astăzi și seara de ieri, unii chiar și zilele următoare, împrejurare binevenită pentru a se costuma la grădiniță și școală, pentru a exagera cu dulciurile și a își exersa îndemânarea și creativitatea sculptând dovleci (nevinovați), eventual alcătuindu-le figuri cât mai infricosatoare. Nouă ne-a adus o seară specială această îndeletnicire, toți am participat la procesul de creație, necontând în ce etapă a procesului am contribuit. În definitiv, în afară de bucuria propriu-zisă dată de decorarea terasei cu chipurile, iarăși, mai mult sau mai puțin, înfiorătoare ale celor trei stranii omuleți fără trunchi și membre, dar (cu urechi, unii dintre ei) și cu spirit înflăcărat, ne-am entuziasmat surprinși de descoperirea în interiorul dovlecilor a semințelor de...dovleac (ce uimitor!), pe care le-am spălat, copt, spart și ros în cor armonios, în noapte rece și bântuită de spirite de sfârșit de octombrie.

De dimineață i-am oferit lui Felix variante de costume de Halloween, din care să își aleagă, e drept, nu am prea avut diversitate, o salopetă neagră cu un schelet alb desenat pe ea și un pseudocostum de vrăjitor/vrăjitoare, mai mult pălărie decât costum, în schimb, i-am propus copilului să își dea frâu liber imaginației ca să se închipuie costumat cumva, urmând ca eu să îl ajut cu plăsmuirea imaginației. Ei bine, Felix a strâmbat din nasul său nemonstruos în fața costumelor din dotare și a realizat spontan și firesc că își dorește tare mult să se deghizeze în celebrul(?), înfricoșătorul, temutul jaguar australian. Evident, fără să par altfel decât impresionată de alegerea lui, am cerut (deși nu mai era nevoie) detalii despre acest siret erou al noptii și al răului, în ciuda numelui său extrem de caraghios, și nu numai atât. Jaguarul australian este, evident, un jaguar, care trăiește numai si numai pe insula României si al cărui nume vine de la strămoșii săi, lesne de imaginat, australiani. Jaguarul australian este un exemplar de animal redutabil de sălbatic, care atacă în timpul nopții si acționează fără frică, netemându-se nici măcar de Anaconda (n.a. firmă de securitate), actiunile sale devastatoare vizeaza casele locuitorilor acestei insule, case pe care le prădează și le distruge fără milă, în principal de dragul răului și numai de asta. Ce să zic? Chiar dacă sursa de inspiratie mi-a fost doar descrierea plină de patos a lui Felix, am încropit costum pentru băiat, ce a plecat mulțumit de aspectul său exterior și impresionat de puterile-i imaginare dobândite de întruparea sălbaticului personaj, la grădiniță, cu o mască bicoloră, cu urechi si cu pete de jaguar pe ochi și nas și infășurat de o piele largă de păturică, multicoloră, cu pattern aborigen ce ilustrează genele ancestrale australiene, o păturică din care am croit mai de mult poncho cat se poate de american pentru Horică, pentru alt carnaval.

La grădiniță, printre vrăjitoare, schelete, prințese, Frankensteini sau Dracula, căra, ușor stingher, un coșuleț plin de ursuleți, viermișori și păianjeni gumați, un temut și original jaguar australian.

Dovlecel-mititel, Dovlecica-cochețica si Dovleac-spanac

2011-10-30T21:55:00.007+02:00

Dovlecel-mititel adoră triunghiurile. El vrea să te sperie cu ochi triunghiulari, nas asemenea și dinți zimțați, ai ghicit, tot triunghiulari. Zig-zagurile sunt marca lui, chiar și pieptănătura îi cade pe frunte în linie frântă. Ah, ce te-ar mai mușca, 'Z, Z, Z, Z, Z', zice dovlecel-mititel clănțănind din dinți. Brrrr!

Dovlecica-cochețica o fi având ea cap de dovleac, dar ține tare să îți placă prin originalitatea aspectului exterior. Și-a întărit genele și le-a legat în câte două smocuri, și-a temperat proeminențele urechilor cu ajutorul unei perechi de cercei tatuați în desen de trifoi, și-a creionat conturul cărnos al buzelor pe care le etalează în zâmbetul ei cel mai seducător și nu s-a atins de năsucul obraznic, acesta, năsucul-floare, este atuul ei natural. Stai liniștit, cu dovlecica-cochețica în față, n-ai de ce să te temi, tot ce poate să îți dăuneze mai rău este să fii sedus de farmecul ei!

Dovleac-spanac a mâncat prea mult... spanac și i s-a umflat capul. Nu-l apelați 'băi, hidrocefalie, cum de te-ncapi în pălărie?' că se înfurie rău de tot și numai asta așteaptă ca să i se urce flama în cap și să explodeze în săgeți veninoase de mimici monstruoase. Dovleac-spanac e un dur chiar dacă mărimea capului său nu promite asprime. Că doar știm cu toții că, cu cât ești mai artist, cu atât ai capul mai mare, iar de iubești artele, să nu zici că dai și bine cu pumnul!

La cinema în cinci

2011-10-30T15:05:00.002+02:00

Ora 15:40, sâmbătă dupăamiază. Se naște spontan, fără dureri, o idee. Haideți la film, trupă! Și-așa trebuie să îl luăm pe Horica de la petrecerea din mall, uite, la cinci și un sfert începe filmul, îl luăm și intrăm la cinema. Cum vi se pare micuța? Hmmmm, tati strâmbă ușor din nas, categoric ideea nu îi seamănă lui, dar are cap și are membre, chiar și cinci degețele numără dintr-o suflare, în plus, încape binișor în spațiul nostru temporal, vă reamintesc, e sâmbătă dupăamiază doar. Apoi, Horica ne-a anunțat printr-un mesaj că la cinci jumătate cheful petrecăreților se pierde. Numai bine!

Ora 15:48, tati e aproape convins. Felix e pe modul 'repeta' și o ține una și bună, hai la Johnny English, hai la Johnny English. Kiti râde cu gura până la urechi, nu că Johnny English neapărat, dar că se conturează o ieșire, iar ieșirile? Ooo, ieșirile sunt prilej de desfătare.

Ora 15:57, copiii sunt îmbrăcați, la ieșire. Felix e deosebit de încântat că plecăm la cinematograf, e și mai fericit că Johnny English e spion și folosește bombe și este cel puțin la fel de bucuros pentru că poartă maieu de la Horia, chiloți de la Horia, tricou de la Horia, pantaloni și pantofi de la Horia. Kiti, cu codițe și rochite, zâmbește regește și își așteaptă sclavul să o încalțe. Tati este gata încă de ceva vreme, ne așteaptă în mașină, iar eu, în fustă, bluză și mărgele, trag în picioare o pereche de cizme îngropate în straturi străvechi de praf de nepurtare, cizme cu niște tocuri de mall, hihihi, ce mă ridică în propriii mei ochi destul de mult încât aceștia să mă perceapă cam ciudat. Cizmele nu-mi sunt mici, însă pielea lor se mulează perfect pe picioare și glezne, încorsetându-le în incomoda poziție 'pe varfuri' și dându-mi senzația stranie de încătușare.

Ora 17:20, suntem așezați strategic, pe rândul șapte, primele cinci locuri din margine. Kiti, eu, Felix, Horica, tati. Începe filmul. Începem să râdem. Kiti râde câteodată în contratimp, nu e însă complet deplasată, în definitiv, aproape orice prim-plan cu Rowan Atkinson te poate distra. Felix râde și el, cărui copil nu-i plac maimuțărelile?

Ora 20:00, acasă. Veseli, râdem încă, reamintindu-ne cu copiii faze din film. A fost o seară frumoasă și, mai ales, veselă!

Noaptea pisicile bat step

2011-10-27T21:53:00.000+03:00

La început venea accidental, în câte-o dimineață, când și când. Ba un somn întrerupt de, poate, vreun vis urât, ba o noapte prea lungă, venită precoce după o zi la fel de lungă, ba setea, ba, pur și simplu, deșteptătorul biologic normal. A început să îi placă. Dacă aș fi o pisicuță, și mie mi-ar plăcea să mă alint lângă pisica mea, să-i miorlăi și să-i torc de mulțumire la ureche, să mă lingă delicat și călduț pe botic în fiecare dimineață. Așa că, plăcându-i în culcușul cald și primitor al mamei, s-a hotărât să profite de pe urma zilnicei treziri prematinale ca să își mai pisicească trupușorul acolo, măcar câte o jumătate de oră, dacă nu mai mult. Pisica mare și-a descoperit o nouă sursă de altruism matern și a acceptat-o în pat, binenteles, pe draga ei pisicuță, cu temerea că, dacă faptele sunt clare, și anume, copilul vine în noapte diluată de zori în patul părintesc, nu aceeași limpezime o are efectul acestor fapte asupra părinților cu somn șubred și nopți ciuntite. Ei, și cum iubire deplină nu există fără câte un suspin, nici cel mai zdrențuit somn din lume nu trăiește numai în nefericire. Ca atare, mulțumesc adesea pentru bucuriile multisenzoriale pe care le găsesc în catifelarea feței de fetiță lipită strâns de mama ei, iar vouă, celor ce nu vă puteți închipui un somn odihnitor și dulce, consumat în strânsoarea cea mai strânsă, vă promit că acesta e posibil, e real și e pe-aici, printre voi.

Am ajuns acasă spre miez de noapte. (Despre concertul lui Pat Metheny doar câteva cuvinte: curat, divers, cald, inedit, impresionant. Muzicienii, de o delicatețe artistică și umană deosebite, în contrast cu puterea magică a muzicii lor. Atât.) Când venim noaptea acasă tropăim și batem step. Kiti ne-a auzit prin somn mișcările și s-a și vrut bătând tactul alături de noi, pe ringul de dans. Am refuzat-o relativ politicos (se putea și mai bine, însă) și am întors-o în leagănul lui Moș Ene. Noi, ăștia trei mai mari din familie, am mai tropăit puțin până am ajuns spălați în pat, de aceea Kiti a insistat, 'pot să vin și eu la petrecere?'. I-am explicat, nu, ai visat doar, dacă te culci repede la loc, poate chiar vei dansa sau măcar vei contempla, cum îți place ție, ringul de dans în vis. Și apoi, am închis doar ochii, urechile nu se puteau calma după concert. Am ațipit în cele din urmă, dar, cum urechile îmi erau treze, am auzit un zgomot bineștiut, de gard din ușă dărâmat pe parchet. Kiti. E trează, nu se lasă până nu o accept lângă mine, mi-am zis. Numai că ea n-avea chef de somn, avea chef de chef, cum v-am spus. Sunt obosită, am calculat în minte, trebuie să o obosesc cumva și pe ea. M-am răsucit în pat astfel încât să cuprind cu privirea cadrul ușii camerei lui Kiti și m-am așezat la pândă. Am deslușit în foșnetele, scârțâielile și vibrațiile din liniștea nopții, mișcările și pașii lui Kiti, cu care se ridica în capul oaselor, cobora din pat și se îndrepta tiptil către ușă. Imediat i se profila silueta în cadrul ușii, siluetă albă în toi de noapte de la culorile pastelate ale sacului ei de dormit. În aceeași clipă aruncam cu voce tare, aspră și fermă câte un 'nu', 'inapoi', 'culca-te' scurt și poruncitor. Kiti făcea stânga-mprejur instantaneu, așa ca o fată cumsecade ce este, fugind și aruncându-se prinsă în patul ei. Ei bine, n-au trecut două minute și scena s-a repetat. Apoi iar, și iar și iarăși, cam de cincisprezece ori, nu mai puțin. Kiti nu s-a lăsat învinsă, de obicei e perseverentă, eu, însă, am capitulat, totuși, nu complet nefericită, întrucât planul meu de a o obosi a chiar funcționat. Așadar, i-am permis această ultimă dată să își completeze intenția, iar Kiti, bucuroasă, asta a și făcut, adormind ostenită cu obrazul în palma mea.

Astăzi Kiti nu mai vine accidental în patul părintesc. Ea se arată în cadrul ușii dormitorului nostru noapte de noapte la prima trezire din noapte sau dimineață, fie ea dată de un vis urât, o zi trecută încărcată sau o sete chinuitoare.

Oglinzile plane sunt piedici pentru imaginație

2011-10-23T10:05:00.004+03:00

O strig pe nume, îi dirijez pașii, vino sus, la tine în cameră. Rareori este nevoie de a doua strigare, de obicei este promptă, se ridică și pornește. Mă întreb, apare asta din caracterul ei, dependent poate, din prea mult antrenament pentru complianță sau pur și simplu din nevoia adâncă de respectare a rutinilor vieții? Fără să pară să o intereseze răspunsul la întrebarea mea, Kiti se arată în cadrul ușii camerei ei, camera din mijloc, căci mijlocul este locul ei în cercul nostru familial.

E seară în toi, noaptea e încă departe, e vreme tihnită pentru dezmierdări, dialoguri calme și domoale, pentru mărturisirea iubirii. Zilele trec nebune, cu ușurință și nepăsare față de impresiile și emoțiile noastre, mecanismul în care suntem angrenați funcționează insensibil la intermitentele și iminentele noastre ruperi de ritm, iar noi, printr-un reflex (anti)evoluționist de supraviețuire, cuibărim toate aceste crâmpeie de simțire într-un colțisor de suflet neostoit. E, așadar, seară, e vreme pentru ușurarea sufletului meu de mamă.

Copilul cu trup armonios pășește moale înspre mine, nu-i aud pașii, are pernuțe pe tălpi, dar îi percep respirația și glasul aspru cu care mă atenționează, am sosit. Sunt pe jumătate intrată în dulapul ei de haine, ornat geometric, de aceea, odată cu întoarcerea mea, sunt surprinsă de postura curioasă a capului ei. Acesta este aplecat în flexiune maximă și sprijinit prin obrazul stâng de umărul de aceeași parte. Sunt surprinsă, dar nu sunt îngrijorată. Kiti, cu capul oblic pe corpul drept, înfățișează mimica cea mai firească cu putință. Contrastul este amuzant. Ea nu se vede, e de o seriozitate sfântă, ar trebui să se vadă ca să aibă o măsură a propriului ei ridicol postural. Oare există în conștiința ei însușirea morală de autoironie? Nu caut conștient iar răspunsuri, ele îmi apar singure, deseori ca urmare a intuițiilor și experimentelor mele spontane.

Stăm față în față, de fapt, față anterioară în față anterioară, vă reamintesc că fața fetiței s-a deplasat în plan frontal spre stânga, ieșind totalmente din planul sagital al corpului. Mă frământă geometria asimetrică a corpurilor noastre, ca atare compensez nepotrivirea prin poziționarea excentrică a propriului meu cap, aplecat spre dreapta, atingând umărul drept cu obrazul de aceeași parte. Devenim un grup straniu, acum privirile noastre se contopesc drept una într-alta. Surpriză! Kiti se vede în oglindă. Kiti uită de seriozitate. Kiti pornește într-un zâmbet, apoi începe să râdă. Binenteles că și oglinda îi râde, jocul de-a și cu oglinzile este adeseori comic. Jucându-l, ne dă în vileag închipuirile despre noi, ne schimbă percepțiile.

Kiti îndreaptă capul și continuă să râdă. Capul meu e încă aplecat. Lui Kiti nu îi mai convine asimetria, așa că îmi împinge capul cu mâna spre locul lui firesc. Suntem doi oameni cu capul pe umeri, ne-am câștigat dreptul la intrarea în rutina imuabilă a serii.

Când un cârnăcior devine pretext pentru duioșie

2011-10-21T08:17:00.005+03:00

Țîrrrrr, țîrrrr, sună telefonul. Mă ridic, e mobil, dar stă mai mult conectat la priză, răspund, alo, alo, aud o răsuflare dragă. Apoi, o voce dragă, vorbește rar, subțire și gros în același timp, sunt eu, Felix, ham-ham, vreau să spun, de fapt, Felix, pauză, ham, pauză, ham. Tresar, nu fiindcă nu știu cu cine vorbesc, ci pentru că realizez că nu i-am auzit vocea niciodată de mai departe de douăzeci de metri de mine. Apăs ca fulgerul (nu vreau să-i pierd nici un cuvințel, nu sunt în pericol, vorbește rar, ziceam) două butoane ale telefonului ca să îi răsune glasul cu timbru de rățușcă în toată camera. 'Am lăsat-o pe Kiti la școală', mai zice el și zisul mă învăluie, apoi se disipează înspre tavan, 'și acum mergem la cafea', iar vibrația enunțului ăstuia în contact cu cel de pe tavan îmi dă senzația de stereofonie. 'Oooo, drăguților, mergeți, ca băieții, la cafea, pe unde sunteti', mă pisicesc inconștient prin mimetism, 'unde suntem, tati' e răspunsul lui Felix către tati și 'pe Popa Nan', către mine.

Îi simt unda de tristețe în voce, 'așa sunt eu', îmi zice mereu când îl întreb de ce e supărat, acum nu e chiar supărat, dar 'îmi place mai mult de mami', iar asta înseamnă că ar vrea ca eu să îl duc la grădiniță de fiecare dată sau măcar în zilele obișnuite. Astăzi nu e o zi obișnuită, e programul un pic modificat săptămâna asta, astfel că 'e o prostie de mașină, mașina lui tati' are justificare. Și, chiar dacă îi place la grădiniță, nu cred că va veni ziua în care să se bucure că e zi de grădiniță, așa cum se bucură alți copii. În plus, mai e și supărat pe Sasha, 'n-o să mă mai joc niciodată cu Sasha', pentru că 'n-a vrut să împartă cu mine cârnăciorul'.

Anatomie de găină, relativism si postură de bucurie

2011-10-18T09:15:00.004+03:00

Ghici câte urechi are un pește, m-a luat Horica prin surprindere și tot prin surprindere l-a luat și pe el răspunsul meu voit să-l facă să râdă, patru. A râs, hi hi, bine că nu ai spus nici una, căci până și găinile au urechi, învățătoarea mea ne-a spus într-a patra că suntem proști ca niște găini, pentru că găinile de-aia sunt proaste, fiindcă nu au urechi să audă ce li se spune, adică, exact ca noi, copiii, proști, proști! Hmmm...

De ce sunt eu cel mai mic din familie, cel mic m-a întrebat așa de data asta, cu o voce concordantă cu boticul construit intenționat pe mutriță. Ești într-adevăr cel mai mic, dar uite-l pe Horica, cel mai mare dintre voi, cât de mic este când coboară din mașină, hai să îl observăm împreună. Am parcat mașina, i-am urat zi bună la școală lui Horia și i-am urmărit amândoi cu privirile pașii agale ce-l duceau către poarta școlii. Îl vezi cum nu-i ajunge nici la umăr bărbatului aceluia cu haină maro? Da! E mic Horica? Da, ha, ha. Uite-l, s-a întâlnit cu prietenul lui, vai, ce mic e pe lângă el, observi? Da, da, saracu' Horica, ce mic e! Dragul meu frățior, e așa de mic!

Ne cântă Horia, Jimmy Hendrix la chitară, noi dansăm. Kiti acceptă să o trag după mine pe covor, ringul nostru de dans. Nu se mișcă însă. Stă acolo, îmbrăcată într-o salopetă de casă dintr-un material sintetic, moale, cu mâini, cu picioare, cu scufița roz acoperindu-i preventiv aproape tot părul, lăsându-i astfel figura liberă de orice prejudecată estetică, o figură cu expresie trufașă și poate chiar mai atrăgătoare decât ar fi încadrată de veritabila ei podoabă capilară, stă cu corpul drept, dar cu marginile ondulate de fată în tranziție spre tânără femeie, cu brațele căzând armonios de-alungul trupului, strânse de împreunarea mâinilor lungi și subțiri, stă încremenită, întruchipând parcă modelul desăvârșit și greu de pătruns al unui sculptor sau pictor renascentist, și mă privește. Îmi obosesc picioarele de atâta mișcare, Kiti, deși nu dansează cu mine, nici nu pleacă de pe dreptunghiul colorat al covorului, ca atare, hotărăsc să mă retrag în camera alăturată să-mi odihnesc picioarele. În câteva secunde, Kiti apare în cadrul ușii, mă caută cu privirea, când mă găsește, se apleacă către mine și, cu mâna întinsă, mă trage înapoi pe ringul de dans. Își reia încremenirea statuară de dinainte, parcă răsplătind efortul de creație al artistului nevăzut, prin perfecta și netulburata sa postură. Dansez iarăși pentru modelul meu, ignorând bucuros bufonada mișcărilor mele dezordonate.

Leagăne

2011-10-17T19:30:00.003+03:00

Am fost un bebeluș drăgălaș și cumințel de la bun început. Când m-am născut, părinții m-au așezat într-un legănuș fermecat, care îmi răspundea la fiecare tresărire printr-o mișcare domoală dreapta-stânga, mișcare ce îmi mângâia simțurile încă necizelate de bebeluș. În acest cvasi-permanent dans amețitor, am început să discern lumea înconjurătoare pe un fundal unduitor, care mi-a desfășurat realitatea cu marginile difuz conturate, oferindu-mi libertatea să îi desenez linie cu linie limitele, singură și după bunul plac al simțurilor mele. Iată o posibilă explicație a caracterului meu predominant optimist.

Când am mai crescut, m-am despărțit de legănuș, dar nu m-am despărțit de spiritul lui. Mi-am fost propriul meu legănuș de câte ori am cerut să-mi fiu, legănându-mi trupul în lumea reală și mintea într-o lume fantastică, zi după zi, fără întrerupere, mai mult de douăzecișicinci de ani. Am fost campioană absolută în lumea atât de relativ schițată a marilor legănători. Am antrenat cel mai sofisticat labirint în interiorul urechii mele profunde, reușind să-mi mențin cel mai drept echilibru, după cel mai rafinat exercițiu de provocat ameteală din lume. Nu exista strop de senzație de vertij să se abată asupra capului meu, nici cele mai mișcătoare nisipuri pământene n-ar fi putut să-mi năruie capacitatea de orientare spațială.

Dar până și campionilor li se refuză odată și-odată accesul la propriile performanțe. Iar eu am testat de câteva ori de-atunci senzația neliniștitoare de vertij, amețeală dezechilibrantă, învăluită de greață. Apoi au trecut și astea, iar leagănele au rămas încă prietenele mele. Căci îmi conturează bine profilul meu de optimist.

Poveste cu o broască

2011-10-13T08:59:00.002+03:00

A fost odată ca niciodată o broască mare, grasă și urâtă. Ea a crescut mare și grasă treptat, iar oglinda lacului în care își țipa orăcăielile a reușit, probabil intenționat, să o păcălească frumos, arătându-i zi după zi o imagine de trup unduitor ca valul și de chip spoit prin transparență de vegetația lacustră. În ciuda faptului că era broască și, ca toate broaștele, trupul îi era învelit de o piele subțire, delicată, adevărat organ pentru respirație, broasca din povestea aceasta exala miasmă de răutate, miasmă care i-a încrețit și pătat dizgrațios de-alungul vremii învelișul exterior.

Broasca noastră grasă și urâtă era regină pe nufărul ei plutitor și îngăduitor cu larma ce ieșea necontenit din gușa largă și, deținând puteri pe atât de reale asupra celorlaltor broaște din vecinătate, mai slabe și mai puțin guralive, pe cât de iluzorii s-au dovedit a fi asupra restului de vietăți, amfibianul regesc a ordonat într-o bună zi să i se servească la masa de prânz un carnet de șofer, da, da, carnet de șofer ca aperitiv și un autoturism ca fel principal. Și pentru ca felul principal să fie așa cum trebuie, adică îmbelșugat și sățios, batracianul a poftit la un autoturism voluminos, cât să îi țină burtihanul, înalt, cât să îi dovedească superioritatea de altitudine, lat, cât să îi cuprindă fudulia și viu colorat, cât să i se remarce mândrețea. Zis și făcut, inchipuitii supuși i-au onorat reginei poftele râvnite.

Dar, după ospățul pe cinste mai sus amintit, s-a petrecut, dragii mei, o metamorfoză neverosimilă, lăsând fidela comunitate de vietăți lacustre într-o tristă și neconsolabila deziluzie, oo, bieți neștiutori, metamorfoză ce a aruncat-o pe regina-broască direct și fără avertisment, la ce atâta publicitate, când lipsește la nevoie?, așadar direct în centrul unui mare târg de precupeți, direct în pielea aparent diferită a unei femei-broască, trecută de vârstă semicentenară, emanând inexplicabil miros greu de baltă și orăcăind cu ton aspru și răutăcios sudălmi după sudălmi, doar așa. Dar femeia-broască, destul de grasă, mare și urâtă, regurgitase în procesul marii transformări o parte din dejunu-i copios de pe vremea domniei sale amfibiene, dejun ce o înghiți cu multă ură la rândul său, lăsând-o să se lăfăie și să-și savureze balele în stomacu-i încăpător de mașină modernă patru ori patru a secolului douazecisiunu după Christos.

Dar vai! Ce socoteală neprielnică această acțiune răzbunătoare a autoturismului, căci femeia-broască a apucat, condusă de instincte adormite, volanul plin de acid clorhidric al stomacului în care sălășuia și s-a pornit să îl învârtă fără minte și fără iubire, așa cum a făcut în altă viață cu sufletele supușilor săi, fugărind doi trecători regulamentari prin piața respectivă, abili păstrători ai integrității lor fizice, mamă și fiu, îi veți recunoaște până la urmă, și apoi, din necaz că i-a ratat milimetric, s-a năpustit cu tot cu carcasa impozantă direct, în plin, în alt autoturism parcat discret pe marginea drumului. Femeia-broască a pornit orăcăiala, tot ea, căci știe dintr-un print genetic celular că, cu cât orăcăi mai repede și mai tare, cu atât ești mai în control și putere, lăsând târgoveții piatetei înlemniți și uimiți de grozăvia faptei sale neomenești, ei, bieții, neștiind ca tine și ca mine, că femeia-broască, așa cum îi zice și numele, nu are decât carcasă de om, căci este un biet amfibian umflat prea mult în pene, adică piele.

Mai departe nu știu ce s-a întâmplat, dar știu că femeile-broaște sunt printre noi și că le recunoști după larma pe care o fac, dar, cu un pic de atenție olfactivă, și după mirosul de sub valurile false de miresme îmbătătoare. Atenție!

Cântăm după posibilități

2011-10-12T17:39:00.004+03:00

Cunoașteți cântecelul Mâini, picioare, cap și nas, cap și nas? Nu? Dar pe cel care începe astfel: Head, shoulders, knees and toes, knees and toes? Da? Vă sună ceva mai familiar decât celălalt? Ei bine, varianta primă este adaptarea mea în limba română a celei de-a doua. Nu-i bai, Horia și Felix pot să o cânte foarte bine în engleză, chiar dacă, interpretată de Felix, în traducere ar suna așa: cap, umeri, genunchi și pâine prăjită, genunchi și pâine prăjită, aceasta din cauza pronunției sale defectuoase, și anume, toast (pâine prăjită) în loc de toes(degete de la picioare). Oricum, asta nu ne împiedică să cântăm veseli și ignoranți în continuare, până la urmă ignoranța noastră este cât se poate de intenționată, așadar asumată în întregime. Dar să-l lăsăm pe Felix să-și poarte în continuare pe aripile invizibile ale vântului cuvintele armonizate de tonuri copilărești și asocieri neașteptate, ca atare hilare, și să revin la startul de mai sus, cum ar zice Horica la ora de germană, s-o luăm von vorn, acolo unde vă întrebam de știți despre cântecelul Mâini, picioare, cap și nas. Aceasta este varianta pentru Kiti, Kiti, pentru care vorbele englezești sunt tot la fel de accesibile precum îți este ție demonstrarea teoremei lui Fermat, să zicem. Iată-mi, deci, motivată și perfect scuzabilă traducerea, de fapt, încercarea de adaptare a piesei originale, aceasta, deoarece, în ciuda faptului că nu este tocmai muzică de Bach, deslușesc în privirea blândă de căprioară, ațintită asupra emitentului dezinvolt și baritonal al sunetelor melodioase, adică gura mea, un interes prețios, o fascinație molipsitoare și o liniște desăvârșită. Dar Mâini, picioare, cap și nas nu doar o învăluie cu fericire, ci îi descleștează și ei gurița, astfel că alături de principala voce cântătoare, cu modestie, a mea, se mai aude încă un glas, cu alt timbru, mai grav încă decât celălalt, cu alte tonuri, de alte frecvențe, dar cu aceleași 'versuri': mâ-ni, pi-ci-oa-e, ca-p, na-a...

Ploile cresc junglele și împrăștie stelele

2011-10-09T09:59:00.003+03:00

Putem să vedem meteoriții pe jos, e încă îngrijorat Felix dis de dimineață, deși știe că a scăpat cu bine după ploaia de stele de azi-noapte. Norocoșilor, strigă suspinând Spotu-dinozaur, în definitiv, și el, alt norocos, altfel ce caută aici, acum?

Îmi plac soarele, căldura, dar ploaia în dimineața asta, în ciuda faptului că îi îngreunează lui tati alergatul la maratonul din București, miroase frumos, cântă frumos, e cântec de pământ fremătător de bucuria nemaisperata a lichidului vital, este ploaie duioasă și reconfortantă pentru viața plantelor, animalelor, oamenilor. E simplu să iubești căldura, strălucirea soarelui. E un exercițiu de altruism să iubești ploaia. E la îndemâna oricui să admire frumusețea perceptibilă direct. Să apreciezi frumusețea ploii este un exercițiu de pătrundere în esența vieții.

Îi spunem freak și locuiește într-o junglă de buruieni. E o junglă semiurbană, alături de buruieni trăiesc stingheri și niște pomi fructiferi. E o junglă semiurbană, alături de buruieni și familii numeroase de șoareci de câmp și nevăstuici, își duc decadele și niște câini sălbăticiți, dar cu gene domestice în celule. E o junglă semiurbană, alături de buruieni, familii de rozătoare sălbatice și câini sălbăticiți, își duce zilele un autoturism sălbăticit, dar cu gene domestice și cât se poate de moderne în celule, încolăcit de trunchiuri lungi și fibroase de plante necultivate și pentru a cărui dezvăluire freak și-a angajat călăuză cu macetă. Îi spunem freak, locuiește într-o junglă de buruieni și când reușește să străbată jungla, se suie într-alt autoturism cu care circulă discret prin oraș. Nu poți să-i bănuiești exoticul vieții doar văzându-l, totuși un spirit ascuțit l-a pătruns fără să-l știe, întipărindu-i pe luneta mașinii îndemnul "SPALĂ-MĂ ȘMECHERE".

Energie neconvențională

2011-10-07T11:03:00.004+03:00

Noapte lungă, opt ore și încă ceva minute peste, dormit. Am. Aceeași viață, alt tonus.

Ca de fiecare dată, deschis ochii și văzut diferit cu fiecare dintre ei, ochii. Am. Dreptul, pe Kiti, stângul, pe Felix.

Orbităm în jurul centrului patului cu viteze constante și egale. Amândouă, apoi, toți trei. De aceea ne găsești indicând, ca acul busolei lui Felix, mai multe puncte cardinale.

Am căscat ochii cu capul la est, poate ușor nord-est. Privirea dreptului mergea spre nord, a stângului, spre est. Chiar și așa, nu mă uit cruciș. Mamele nu au ochi în spate, așa cum ar putea crede unii copii, au ochii pe față, simetric față de linia mediană, dar au privire multidirecțională. Când ți se pare că se uită cruciș, mama mai are de exersat. Sau are nevoie de ochelari.

Kiti își îmbracă obrazul stâng și unghiul mandibulei cu mâna. Stângă. Ăsta nu este un detaliu superfluu. Nu plânge. Dar nu mănâncă. Nu știu dacă o doare. Cred că nu, fiindcă este năucitor de veselă. Cred că da, fiindcă își caută alinare și nu îi trebuie nici biscuiți. Nici biscuiți. Ăsta nu este un detaliu superfluu.

Atâta pestedouazecidegrade până în opt octombrie, încât aș fi de o lăcomie colosală să mai cer. Sunt o lacomă colosală și sunt refuzată, de duminică pestedouăzecidegradele se metamorfozează în subcincisprezecegrade la soare. Toamnă.

Horica își lăfăie trupușorul pe lățime generoasă de o sutăpatruzeci de centimetri de pat nou de două nopți încoace, grație spontaneității mele necenzurată de prejudecățile ce intr-n cap, că vrei sau nu. Iată-l cum își încape și în streching în noul său culcuș și iată-i și animalele de pluș respirând miros proaspăt de cearceaf curat. E loc pentru toate nasurile. Ba suplimentar chiar, încă pentru două năsucuri asemănătoare cu ale posesorului de pat nou și lat, în dimineață însorită de octombrie zglobiu. Pat lat, nu nas lat. Sursele mele de energie neconvențională! Bună dimineața! Adică, bună dimineața!

Mami, megalodonii ezixtau pe vremea voastră?

2011-10-05T11:03:00.006+03:00

Ce scrie aici, e curios Felix să afle despre noul lui caiet primit de la grădiniță. Scrie homework, homework?, da, homework, adică temă pentru acasă, chiar așa? Da, se scuză delicat educatoarea, dar e mai mult simbolică, va primi câte o temă de lucrat la ea de marți până luni, când trebuie să o aducă la grădiniță. Un desen de colorat și de povestit. Ok, partea cu povestitul poate fi chiar distractivă, cea cu coloratul e rezonabilă, mai ales că se poate face pe bucăți. Așadar, ce vezi tu în desenul ăsta? Văd o mămică, un tătic, un câine și trei copii. Unde vezi trei, eu văd numai doi. Mami, sunt trei, crede-mă, unul e mic, într-un cărucior și nu se vede în desen. ?!? Mai este și o pisică (nici asta nu se vede prin ochii mei), dar pe ea desenatorul nu a putut să o deseneze pentru că aleargă foarte repede de frica câinelui, de ce, mami, câinii vor să mănânce pisicile? De fapt, nu vor să le mănânce, ci vor să își asigure întâietatea în familie și se dau mari, speriindu-le pe bietele pisici. Dar nu se întâmplă întotdeauna așa, există multe case în care câinele și pisica sunt prieteni buni. Ce mai vezi? Văd că oamenii sunt bucuroși, uite ce fețe vesele au toți! Și băiatul și fata, nu bebelușul de zero ani, joacă un tenis special, cu o minge legată de o sfoară. Și o mașinuță roșie în buzunarul băiatului(?), mami, ce facem cu mașinuțele mele când o să fiu mare ca tati? Dacă vrei, le păstrăm, vrei? Da, vreau, și vreau să îl ținem și pe Spot, bine? Bine! De ce băieții mari ca Horia dorm noaptea cu jucării în pat? Fiindcă și băieții mari ca Horia au fost mici ca tine și, dormind așa, cu jucăriile în pat, au crescut mari în timpul somnului, câte puțin în fiecare noapte și s-au trezit mari, cu jucăriile în pat. Sunt bucuros că băieții mari dorm cu jucăriile în pat...

"Fie ca memoria mea să funcționeze asemenea cadranului solar care nu indică decât orele însorite."*

2011-10-01T21:11:00.006+03:00

Ne-a povestit impresii de la petrecere. S-au completat astfel impresiile noastre relativ neconcludente și categoric secundare cum câ ochii îi sunt roșii și vocea ceva mai baritonală decât o știam. A prins o broască mare cât o mână deschisă cu mâna, dar s-a spălat bine pe mâini, a admirat cei mai frumoși si impunători curcani văzuți vreodată, s-a jucat cu un pui de câine ciobănesc nu știu de care, deja înalt cât el (aproape) și, binenteles, au jucat fotbal și alte jocuri, au mâncat, au râs și au cântat mulți ani trăiască. I-am povestit și noi impresii din timpul petrecerii, cum că liniștea e prea liniștită și ecoul e prea reverberant acasă, atunci când e plecat, dar, totodată, că ne bucurăm că s-a mai dus și el la o petrecere, unde i-a fost bine. Horică.

Să zic că ne-a povestit devine depășit până termin eu propoziția, de aceea spun că povestește în continuu dacă nu se uită la desene animate sau dacă nu ascultă vreo poveste, dar asta deja știu toți apropiații noștri. Că are gânduri curajoase să plece din dormitorul părintesc este inedit si este un fapt inerent în dezvoltarea copilului, fie că se produce la șase, cinci sau, iarăși, cinci ani. Ultimul cinci din seria de mai sus este încă cu semnul întrebării, deocamdată există o intenție semideclarată, motiv de care profităm ca să cumpărăm un pat pentru Horică, cel care de la șase ani, de atunci de când a părăsit patul părinților lui, adică al nostru, doarme într-un pat etajat, cu cort detașabil deasupra și o potențială si încăpătoare lume de secrete dedesubt, pat ce se va reîmprospăta cu trupușor, ghidușii și căței agenți secreți de cinci ani. Sau șase? Felix.

Ne-a povestit, ne povestește? Nu! Ne...fugărește, și nu doar fiindcă rimează, deși rima în sine este un motiv intrinsec de a fi, ci fiindcă chiar asta ne face în momentele de acasă din timpul sfârșitului de săptămână. Având prea puțină activitate dirijată și prea multe interdicții, ba nu intra în bucătărie, ba nu mai lua cărți din bibliotecă, ba lasă bambusul în pace, ba nu mai arunca pernele pe jos și încă altele, și-a creat o mică strategie de menținere a atenției noastre ageră și neobosită...fugărindu-ne prin casă. Micile năzbâtii aducătoare de istericale părintești sunt întotdeauna savuroase, ah ce distractive i se par! Căci ce poate fi mai amuzant decât să desfaci capacul cutiei cu cacao și să o pui la gură după ce ai dat capul pe spate, așa încât dezastrul domestic să fie deplin, iar după ce e totul curat ca înainte să pândești momentul prielnic pentru un bis? Kiti.

*M. Tournier Jurnal extim

Versatilitate

2011-09-28T20:32:00.006+03:00

O recunosc în tot ce e viu sau e lucrat cu suflet, mai mult sau mai puțin.

O văd sub forma culorilor nestatornice din pictura în acuarelă de pe foaia udă de hârtie.

În trandafirul meu din specia Rosa cameleonica, pe care l-am lăsat aseară frumos și discret îmbrăcat în petale portocalii, catifelate cu puf de piersică, și pe care îl găsesc de dimineață într-o ținută extravagantă, petalele îi sunt rozul cel mai roz și îi sunt tivite perfect cu linie roșie către soare. Trandafirul meu este argument pentru faptul că culoarea e doar percepție, dar ce percepție!

În orarul școlar al lui Horica, a treia (sau poate a patra?) oară modificat deja, și care îmi duce schimbarea către conexele programului său, treziri, așteptări, grăbiri, învățări.

În culoarea impresiilor de peste zi, uneori chiar de peste noapte, mai ales când visele sunt tumultuoase. Căci ea, culoarea, este când azurie ca diminețile septembriului nostru, când violetă ca îndârjirea nesănătoasă a vreunui șofer neîmpăcat, când roșie ca emoția din timbrul unui saxofon, când verde ca liniștea regăsirii zilnice sau roz ca bucuria copilului căruia îi accepți o scurtă vizită acasă la o prietenă.

Versatilitățile noastre dau șansă compatibilității. Ele ne sunt vitale și ne armonizează în permanență cu lumea. Avem un cameleon în noi.

Suntem două statui clipitoare

2011-09-22T21:30:00.005+03:00

Cum zărim parcul arătându-se de după colţul unei case, grăbim paşii cu gândul să ne aruncăm amândouă pe bancă, ea, pentru că asta face în faţa băncilor, scaunelor, paturilor, se aruncă, iar eu, cu lăcomia de a mă posta nemişcată pe bancă, întru eliberarea de întreaga inerţie acumulată în zeci de minute de 'mers' cu maşina, inerţie ce-mi ţine şi cea mai profundă celulă într-o vibraţie abia perceptibilă de care, cu nerăbdare, aştept să scap. Fiind o oră înaintată a dupaamiezii, suntem obosiţi toţi trei, copiii doi mici şi cu mine, trei ce ne detensionam după aproape o zi în parcul din apropierea şcolii lui Horica, acolo unde ne petrecem o jumătate de oră aşteptându-l.

Suntem în faţa băncii libere, ne aşteaptă. O salutăm, înclinându-ne cu recunoştinţă. Evident, ne aruncăm pe ea. Maimutel renunţă la smiorcăielile provocate de trezirea destul de brutală din somnul-fulger de maşină şi, chiar dacă nu mai e cu fundu-n sus, atacă topoganul în sens invers. Kiti, lipită afectuos de mine, ia o poziţie statuară foarte convenabilă mie, poziţie potrivită cu statutul ei de domnişorică în toi, şi anume, picior lângă picior, acoperite până spre genunchi de fusta evazată, braţe delicat căzute pe lângă corp, spate drept sprijinit de bancă, privire discretă înspre jocul celor doi copii din centrul cercului descris de băncile părculeţului. Eu, lipită afectuos de Kiti, iau, la rândul meu, poziţia statuară prea-dorită acum, spre asfinţitul zilei, poziţie potrivită cu statutul meu de mamă în toi, şi anume picior lângă picior, acoperite până spre genunchi de fusta evazată şi tot la fel mai departe. Formez împreună cu Kiti un grup statuar deplin liniştitor pentru noi însene, suntem operă de artă clipitoare, 'mamă şi fiică relaxându-se' ne intitulăm.

Când starea de repaus opreşte şi ultima celulă din vibraţie, se cere puţină mişcare, ah, ce nestatornic e omul, ca atare îmi simt degetele doritoare de o atingere moale. Degetele-mi găsesc imediat doi obrăjori rotunzi şi moi în care se afundă nestăpânit, aceştia reacţionează înroşindu-se nedureros, garantez pentru asta, deoarece mă încred orbeşte în sensibilitatea vârfurilor degetelor mele. Sunt îngâmfată, dar cum aş putea să nu-mi cred degetelor de mamă intens tactilă?

Devin iarăşi eu însămi, eu, cea într-o cvasi-continuă vânzoleală, Kiti îşi menţine starea 'stana de piatra'. Îmi place starea asta a ei pentru că pot să o privesc pe îndelete. Îi admir bucăţică cu bucăţică din chip, nu găsesc nici măcar un centimetru pătrat în faţa căruia să strâmb din nas şi, de data asta, nu mai sunt îngâmfată. Îi recunosc fiecare pătrăţel luminos de chip, îi mângâi pe rând pătrăţel după pătrăţel. Mă opresc în faţa ochilor ei umbriţi desăvârşit de gene de teamă să nu cad şi mă ascund cu laşitate în spatele obiectivului telefonului meu.

Copilul mic, întors de mult din starea fundu-n sus, continuă să cucerească topoganul de jos în sus, iar Kiti stă stană de piatră. Eu mişc necontenit degetele dând clic după clic cu zoom pe ochii ei, ce clipesc încăpăţânat. În apropiere sună un clopoţel.

gsbhrwjned,

Diversitate in Relationare-dans si arte creative pentru copiii cu TSA

2011-09-20T20:14:00.000+03:00

Iata invitatia noastra la un curs adresat copiilor cu TSA, cu rugamintea de a trimite mai departe si altor parinti sau gruprui de parinti ce ar putea fi interesati.

Fara a ne propune un nou tip de tratament, dar cu obiective clare si un scop bine definit, am creat acest
Atelier de dans si arte creative.

Scopul atelierului este includerea copiilor cu autism (si alte nevoi speciale) in viata sociala folosind o
modalitate artistica de interactiune si manifestare.

Grupul se va desfasura cu frecventa saptamanala, avand in componenta minim 7 copii cu varste cuprinse
intre 8 si 12 ani. Grupul va fi mixt, ceea ce inseamna ca va aduce impreuna copii si voluntari.

Obiectivele propuse :
1.O mai buna coordonare motrica
2. Acceptarea contactului fizic si al interactiunilor/ desensibilizare
3. Stimularea senzoriala in moduri creative
4. Relationare adaptata cu adulti si copii
5. Invatare prin imitare
6. Integrarea autostimularilor in activitati fizice
7. Scaderea frustrarii dezvoltand noi modalitati de comunicare
8. Crearea unui spatiu de bunadispozitie si placerea de a fi intr-un grup

Viziune – Crearea unui spatiu de dezvoltare si exprimare pentru fiecare, bazat pe acceptare si incluziune

Metodele folosite :
1. Art-terapie
2. Terapii relationale
3. Dans contemporan

Stimularea multipla, imbinarea metodelor terapeutice, inca de la o varsta timpurie reprezinta o premisa
favorabila in dezvoltarea copilului.

Desfasurare: In fiecare miercuri intre orele 14:00 - 15:30, incepand cu luna octombrie

Facilitatori: Plaiseanu Alina Mihaela si Porumboiu Alina - psihologi si consilieri cu experienta in lucrul cu copii ce prezinta TSA sau alte nevoi speciale.

Date de contact:
alina.plaiseanu@gmail.com 0724265015
alinaporumboiu@yahoo.com 0723671799

Odă elefantului cu manta sculptată

2011-09-19T08:48:00.004+03:00

O aşteptam de mult să vină. Iată că a sosit! E maiestuoasă, solidă precum un elefant, un elefant modern şi nonconformist, calităţi datorate dispunerii neaşteptate în linie a celor (doar) trei picioare. Este un elefant oarecum disproporţionat, fiind mult mai mult lat şi înalt, decât îngust, iar raportul extravagant al celor trei dimensiuni mă duce cu gândul pentru o clipă la fantasmagoricul animal creat de imaginaţia lui Felix, jaguarul-tablou, animal de a cărui şiretenie şi abilitate excepţionale trebuie să îţi fie teamă, el aplatizandu-se miraculos şi proptindu-se asemenea de pereţii clădirilor, mimând un tablou, numai pentru a te ataca mişeleşte. Doar pentru o clipă însă mă tem, asta pentru că bizarul meu elefant, în ciuda falnicei sale apariţii, inspiră blândeţe, bunătate şi linişte, nicidecum agresivitate, răutate sau frică. În plus, emană un parfum viu, discret şi cu un iz aproape imperceptibil de exotic şi poartă o manta lucrată cu mâna şi cu sufletul, care-l acoperă în întregime. A pătruns în casa noastră timid, strecurându-se pe uşă bucată cu bucată de aproape că nu mi l-am imaginat în toată splendoarea şi măreţia lui şi şi-a găsit lăcaşul singur, în cea mai mică şi retrasă cămăruţă, dar în dreptul celui mai lung perete de-acolo. Şi-a ridicat, bucată pe bucată, trupul în aer, a ajuns la înălţimea sa maximă, şi-a sprijinit capul şi spatele de peretele binevoitor şi a pornit să ne zâmbească. Mi-a zâmbit cu toţi porii, iar cu două deschizături mai largi mi-a cerut să îl încarc, asigurându-mă că datorită forţei sale, încărcătura mea nu îl va împovăra, ba chiar îl va face fericit întrucât acesta este scopul vieţii sale. I-am simţit vlaga pe măsură ce i-am dat şi i-am dat să ducă şi în contact cu umplutura, a emanat un parfum aparte, ce mi-a încântat olfactiv şi vizual simţurile.

Am aşteptat-o ceva vreme să vină, iar vineri a sosit. E luni dimineaţă şi ea şade bucuroasă în cămăruţa ei, şi aproape numai a ei, de parcă acolo ar fi stat de la bunul început. Ne ţine iubitoare lucruri dragi, vechi şi noi şi e gata să primească încă. E nimeni alta decât biblioteca noastră maiestuoasă!

Aici aţi fost de când e lumea

2011-09-16T15:48:00.006+03:00

Eu unde eram când tu erai mică, aşa ca mine?

Iată varianta mai profundă a mult-repetatei întrebări, eu unde eram în poza asta cu Horică şi cu Kiti.
Iată-l pe Felix preocupat, pe lângă lumea lui fantastică, în care probleme filozofice existenţiale nu încap, şi de întrebări fundamentale despre viaţa noastră aici, acum.

O parte din tine a existat întotdeauna în mine, i-am răspuns, sperând si reuşind să îi securizez sentimentul de apartenenţă. I-am simţit zâmbetul blajin de recunostinţă în spate, dialogul se petrecea în maşină, iar pe mine m-a mişcat spontaneitatea propriului meu răspuns, întrucât acum, aici, acesta reprezintă unicul răspuns posibil, este aşadar chiar răspunsul, răspuns care doar printr-o potrivire întâmplătoare are tangenţă cu baza ştiinţifică a desăvârşitei legături mamă-copil.

Si ce contează că atunci nu am ştiut despre tine, despre voi? Eu mi-am mers cuminte paşii incoace cu seninătate şi mi-am adunat sârguincios, dar neprogramatic, bob cu bob de dor de voi, de l-am ingrămădit pe tot in mine până a erupt, şi a erupt, şi a erupt lăsând râuri nesfârşite de iubire, ce curg , şi curg, şi curg...

Seara de septembrie pe terasa casei noastre

2011-09-15T09:17:00.005+03:00

Ce seri superbe de septembrie! Soarele îngăduitor e undeva, în spatele nostru, el şi-a lăsat lumina vitală în urmă, ca pe-o trenă lungă, cam cât douăzeci de minute de lungă. Ne ajunge lungimea ei ca să ne calmăm ochii cu priveliştea câmpului din spatele casei, întins până-n orizont. Am aranjat două şezlonguri în formă de triunghi şi i-am întărit acestuia vârful distal prin dispunerea acolo a unui scaun pentru picioarele mele şi ale lui Kiti. Am refăcut triunghiul din corpurile noastre susţinute de şezlonguri şi ne-am conectat prin tălpi şi degetele de la picioare. Concertul pentru ochi şi minte s-a dus lin într-un concert pentru urechi şi minte. Am desluşit în melodia naturală mai multe timbre, mai multe tonuri, mai multe armonice. Broaştele au ţinut trompetele, greierii au făcut viorile, frunzele mici dar robuste ale mestecenilor au bătut ritmul. Kiti a ascultat concertul fără glas, eu l-am savurat fără vedere. Apoi am deschis ochii şi bine am făcut deoarece deasupra noastră, departe, un avion sfidător dansa spre lună. El însă nici nu conştientiza grozăvia şi aroganţa zborului său, fiind el însuşi un tip grozav, deci obişnuit cu grozăviile, doar s-a născut ca să zboare. O fi zborul lui mai uşor decât mersul nostru? Zburând, poţi alege calea dreaptă şi liberă, ai spaţiu pentru visare. Mergând, refaci, pas cu pas, precum o lenjerie intimă, toate curburile pământului pe care calci, ai timp pentru cunoaştere.

Soarele e dus de mult acum, e noapte si e cald si bine. Mulţumim umile naturii pentru răsfăţ, desfacem triunghiul trupurilor noastre şi triunghiul şezlongurilor, ne luam de mâini amândouă şi ne uram noapte bună si vise frumoase.

Şi încă un loc unde copiii sunt indezirabili

2011-09-14T20:45:00.004+03:00

Stau uluită pe un fotoliu spaţios în faţa unei coli albe, nescrisă, ţin pixul în mână şi încerc să-mi orientez gândurile către umplerea foii cu textul unei cereri. Ideile nu-mi vin, sunt în derută. Cui adresez această cerere, mă întreb, apoi îmi răspund în minte şi în scris, 'Doamnă Director', şi sper că, odată pornită, cererea se va scrie singură. Surpriză? Chiar începe să curgă lin, cu alineat, 'subsemnata', şi anume, eu, ăăă, dar cine sunt eu? Şi iată-mă, din nou, dezorientată, căci, într-adevăr, cine sunt eu, de fapt?

Îngrijorată că nu-mi pot atribui vreo calitate suficient de convingătoare pentru a îndrăzni să sper că pot obţine permis pentru bibliotecă pentru băiatul meu cel mare, ridic ochii din hârtie şi dau, în faţa mea, de zâna cea bună, înfăţişată sub chipul unui băiat prietenos, care-mi zâmbeşte şi-mi vorbeşte dintr-un ecran uriaş, ivit în mod misterios acolo. "Când ai căutat ultima dată o clipă de linişte?", ne întreabă el, iar eu îi mulţumesc recunoscătoare, iată o calitate credibilă şi dezirabilă pentru a deveni client al bibliotecii. Îl privesc complice pe Horică, aflat lângă mine, cuminte şi uşor impovărat de vina de a fi copil. El încuviinţează, iar eu îmi continui cererea, 'subsemnata, eu, persoană în căutarea unei clipe de linişte'.

Zâna cea bună continuă să ne atragă spre lumea ei magică, "eu rămân aici, tu, dacă vrei, vino cu mine!",iară eu, eu cum aş putea să refuz o zână bună? Deja uit că ne aflăm, copilul meu şi cu mine, într-o ipostază şi o combinaţie nefericită, aceea de a ne fi refuzat accesul în bibliotecă din cauza prezenţei băiatului, nenorocos aparţinător al categoriei sociale deocheate, categoria copil. Uitând de ghinion, aşadar, intrăm alături de zână în bibliotecă. Aceasta, prin puterile ei fantastice renumite, ne citeşte gândurile şi, blândă precum o mamă bună, se întoarce către Horică şi îi spune: "la bibliotecă poate veni şi mama ta, chiar şi bunica!". Iuhuuu, sare Horică într-un picior de bucurie, deşi în privirea lui văd şi o umbră de mustrare, 'parca ziceai că eu sunt cauza pentru care nu putem deveni membri ai bibliotecii'. Eu înghit în sec şi, evident, zâmbesc cu vinovăţie, da, nu ştiu unde mi-a fost mintea, iartă-mă, Horica, iartă-mă, zână!

Băiatul-zână nu conteneşte cu invitaţiile sale călduroase, e foarte iscusit(ă), "oricine simte că vrea să ia o pauză pentru recreere, este binevenit". Ah, mulţumesc! E şi foarte bine informat(ă), acum aduce vorba despre chiar categoria socială din care face parte, poate nu atât de nefericit până la urmă, fiul meu. Este cum nu se poate mai evident că îi vorbeşte lui Horică cu înţelesuri subtile, poate presupune că băiatului nu-i prea place cartea? Poate, totuşi, nu asta este cauza, dar cert este că îi spune: "am citit că în Spania, într-un sătuc, copiii sunt plătiţi să meargă la bibliotecă", apoi trage cu ochiul, zâmbeşte galeş şi ne ia în braţe pe amândoi ca să ne poarte într-un tur complet al bibliotecii.

***

Sunt o persoană cu drept de acces în Biblioteca Centrală Universitară. Totuşi, atâta timp cât sunt însoţită de băiatul meu de doisprezece ani, nu voi putea beneficia de dreptul de mai sus. Aceasta este regula. Nu contează că situaţia este dezastruasa în învăţământul românesc. Nu contează nici că un elev de gimnaziu vrea să citească sau să lucreze la matematică în linişte alături de mama lui în sala de lectură. Când există reguli, acestea trebuie respectate. Recunosc, îmi pun serios problema dacă nu cumva mă supăr ca măgarul pe sat, în definitiv există destule biblioteci în oraşul ăsta, biblioteci în care accesul copiilor este permis. Totuşi, sunt o persoană cu drept de acces în BCU, acces refuzat însă din cauza prezenţei copilului meu. În aceste condiţii, filmul lor drăguţ de prezentare este de-a dreptul sarcastic.

Oare cu câini să fie voie în bibliotecă? Nu ştiu, n-am întrebat!

Trei. Eu şi cu mine. Şi Kiti.

2011-09-08T08:15:00.004+03:00

E ziua mea de naştere şi îmi dedic acest text pe blog. Mulţumesc!
E ziua mea de nume şi mă adun cu fetiţa mea care poartă acelaşi nume ca să ne primim acest cadou împreună. Profit de rândul ăsta încă gol ca să urez şi celorlalte Marii dragi, zile senine şi bucurii! S-a mai golit un rând şi nu mai ştiu cum să profit de limpezimea lui.

E ziua mea şi Horica îmi oferă mai multe momente de relaxare în faţa calculatorului, atâtea în plus câte mi-ar fi luat să îi ung painicile cu unt şi miere şi să i le aduc pe o farfurie, în faţă, la masă. Mulţumesc!
Sunt acasă numai cu Horica, pe Broschi nu o socotesc, cum nu număr nici rândunelele pe care mi le arată bucuros, cu ochii măriţi cât ochelarii de pe nas, Horica, rândunele ce şi-au construit cuib mângâietor în podul casei noastre, ce bucurie!, şi care tocmai au ieşit în dimineaţa asta caldă şi calmă de început de septembrie într-un zbor rotund de cunoaştere şi recunoaştere, zbor rotund pentru cuprinderea amplă şi riguroasă a locului lor şi al nostru şi încă o dată şlefuit infim în rotunjimea lui ancestrală de supravieţuire. Rândunelele îşi pregătesc pribegia spre tărâmuri mediteraneene sau submediteraneene, dar astăzi sunt încă aici, în aer şi în podul casei noastre. Mulţumesc!

E ziua mea şi mă simt răsfăţată de toată lumea. Fără măcar să ştim cu siguranţă că ştie, Kiti m-a alintat de dimineaţă cu zâmbete netulburate şi îmbrăţişări călduţe. I-am răsfăţat şi eu, în mulţumire, simţurile, învăluind-o în rochiţa nouă din ţesătură moale, ca de caşmir, largă, monocoloră, dar cu o broderie delicată în jurul gâtului şi a mânecilor, contrastantă prin culoare, însă în aceeaşi notă de fineţe. I-am pieptănat, în acord tacit, părul, aducându-l într-o parte şi lăsându-l să acopere uşor un sfert din fruntea ei curbată perfect şi l-am păstrat astfel, innodandu-l echilibrat în trei cuibuleţe sferice. E deosebit de frumoasă în delicateţea ei uimitoare, mulţumesc!

La mulţi ani, mămica mea dragă, aşa m-a mângâiat şi mezinul, nu înainte de a-şi cânta, căci chiar cu versuri indecente, tot cântec este, faimoasa, de acum, a lui zilnică zicere, aia cu am făcut caca, şi sunt gata, şi sunt sigur, (plus/minus) şi te iubesc, iară eu nici prin gând nu m-am supărat pentru trezirea matinală, ba iar m-am amuzat de măsura constantă şi ritmică a trezirilor mele şi ale lui. Mulţumesc!

Şi încă sunt răsfăţată şi de tati, părinţi şi fraţi şi de gândurile voastre bune pentru mine şi Maria mea mică fiindcă este ziua mea şi a ei, de trei ori în total. Mulţumesc!

Noi numărăm stelele, voi citiţi în ele

2011-09-05T18:30:00.003+03:00

Noroc cu văru-său mai mic care a început şi el azi grădiniţa, aceeaşi grădiniţă, păi cum să plângă el la grădiniţă, el, mai mare decât Tudor cu mai mult decât un an, el, care şi-a petrecut deja alt an în grădiniţă, el, cu asumat rol de susţinător moral al mai micului său văr ce intră azi în lumea preşcolarilor? Smiorcăielile de dimineaţă nu se adună, în definitiv, şi eu aş pune vina pe grădiniţă dacă m-ar trezi mama la şase patruzecisicinci ca să mă pregătesc, ceea ce nu e tocmai cazul nostru, ci, din contră, ba da, chiar grădiniţa i-a adus tristeţea sub formă de lacrimi în ochi dis de dimineaţă, ooo, ce n-ar da, aşa crede el acum, să fie sclavul trezirilor prea-matinale zi după zi după zi, un an întreg de-aici încolo şi mai mult decât atât, numai să nu se ducă la grădiniţă. Unde, paradoxal, chiar îi place, deoarece copiii sunt haioşi, 'am făcut tot felul de haioşenii', sunt interesanţi, 'îmi place de colegii mei', empatici, 'o fetiţă nouă mi-a dat un şerveţel să-mi şterg lacrimile de pe obraji' atunci când el nu a plâns, numai i-au ieşit lacrimile singure din ochi, ca nebunele. Că aşa sunt unii făcuţi, ceva mai sensibili decât alţii, cu simţiri intense pentru oameni, animale şi impresii notabile din întâmplările vieţii lor. Şi ce întâmplări ale vieţii îi sunt cele mai scumpe copilului mic dacă nu întâlnirile fericite cu mama lui? Şi ce întâmplări ale vieţii îmi sunt cele mai dragi mie, mamei copiilor mei, dacă nu întâlnirile întregitoare cu ei, copilaşii mei?

Kiti este o dură. Kiti trebuie să fie cumpănită de dragul echilibrului care ne leagă coerent într-o familie socială şi spirituală. Kiti îmi seamănă mie aici, noi, amândouă suntem picioarele şi braţele trupului nostru familial. Băieţii noştri, cei trei, compun trunchiul, dar mai ales capul fiinţei noastre comune. Căci pe undeva, pe-acolo se plăsmuiesc simţirile noastre hrănitoare şi tot de-acolo vin şi râurile de sensibilitate care ne mai îmblânzesc paşii şi atingerile.

Şi cum spuneam, pe când unul se jeleşte de apăsarea ce-i vine din discontinuităţile întâlnirilor cu mine, aproape zilnice de azi încolo, celălalt, copilul, se-nţelege, îşi compătimeşte, plângând de mama focului, broasca ţestoasă pentru suferinţa fizică şi morală ce o va năpădi, cam peste un an, atunci când bietul animal va fi crescut subit şi se va fi pomenit captiv nefericit într-un acvariu zgârcit cu spaţiul, crud cu oxigenul vital, ce mai, un spaţiu sufocant şi deloc prietenos cu bietele broaşte ţestoase de Florida ajunse brutal la o maturitate precoce. Aşa că, stai şi mângâie sufleţele îndurerate, alină şi îndulceşte cu explicaţii vădite şi limpezi tristeţile candide până ce lacrimile vor fi secat şi zâmbetele vor fi reîncolţit pe chipuri albe de băieţi mari şi mici. Şi râzi tare, că râsul se molipseşte şi se înmulţeşte ca buruiana, Kiti ştie bine asta, şi mai râzi o dată că s-or rupe până la urmă nefericirile de copil în două şi pe urmă încă în mii de bucăţele. Am zis.

La film. Ca băieţii.

2011-09-04T11:58:00.000+03:00

M-am scormonit de mărunţiş prin buzunarele genţii, am strâns generos vreo 13-14 lei pe care i-am dat lui Horica, înainte să intre la film, ca să îşi cinstească fratele şi vărul cu floricele de porumb şi câte un suc. Evident, aşa ar fi trebuit să-mi fie, nu i-au ajuns decât pentru o pungă mică de floricele, i-ar fi fost suficienţi şi pentru o pungă medie, însă, cu gândul la alte 'bunatati' interzise, posibil de achiziţionat de restul de bani, Horia a rămas pentru cantitatea cea mai mică de popcorn. 'Cat costă o pungă mică de popcorn', l-a întrebat pe băiatul din spatele vitrinei cu floricele săritoare, 'costă 12 lei o pungă medie', a primit răspuns. 'Eu vreau una mică, cât costă?', insistă ochelarica, 'costă 7 lei, deci vrei una medie', e şmecher băiatul-vânzător. 'Nu, am spus MICĂ!', ştie Horica ce ştie şi, dacă ştie, o ţine morţiş pe-a lui. Vânzătorul cedează insistentului cu bancnote între degete şi renunţă la clişeele lui de om de vânzări, schimbând cei 7 lei ai lui Horica cu o pungă mică de floricele de porumb. Mai sunt vreo cinci minute până la film, oare ce mai poate el, Horica, să cumpere de pe rafturile mândre şi colorate ale băiatului de mai sus. Cunosc senzaţia copilului meu, am trăit-o din când în când şi eu, copil fiind şi, poate, chiar mai mare, aceea care te îndeamnă să schimbi pe orice-ar fi bănuţii din buzunar, numai să-i schimbi pe toţi, până la ultimul bănuţ. Ca atare, băiatului i se lipesc ochii de o pungă de M&Ms, îi sclipesc deja numai la gândul că va fi unicul stăpân şi distribuitor după placul său bun de bombonele M&M, şi întreabă iar 'cât costă celebrele bomboane de ciocolată colorata'. Răspunsul vine prompt, vânzătorul este şi un 'fin' psiholog, 'n-ai tu bani pentru M&Ms!'. Horica primeşte răspunsul stoic, îl resimte ca pe un pumn în gură, se retrage resemnat. Apoi, de la câţiva metri depărtare, cu ciudă pe băiatul cel obraznic, caută o soluţie să afle marele secret al micii pungi de promisiuni uriaşe de deliciu gustativ. Găseşte soluţia repede şi anume în perseverenţă. Hotărât, se îndreaptă iarăşi spre intermediarul către visul savuros şi, ca şi cum nu ar fi întrebat niciodată, darămite acum două trei minute, zice candid: 'cât costă punga de M&Ms?'. Cred că băiatul este surprins de insistenţa lui Horica şi, ca de multe ori când surprinzi pe cineva, răspunsul vine prompt, sincer şi la fel de candid ca întrebarea: douazecisinustiucati lei. 'Aha, am vrut să stiu', întoarce Horica spatele în retragere, îşi ia frăţiorul, vărul şi punga mică de popcorn şi intră în sala de cinema.

I-am avertizat, mai ales pe cei doi mai mici, că la cinematograf e sunetul foarte puternic, să nu se sperie, mi-au promis, nu ne speriem. Ei bine, pe unul l-a apucat repede plânsul de frică, iar pe celălalt, al meu acuma, un pic mai mare, nu l-a cuprins frica, ci, un pic după jumătatea filmului, s-a trezit în toiul acţiunii mult aşteptate a maşinilor vorbitoare cu ochi că 'mi-e dor de mama'. Hodoronc-tronc. L-am recuperat mulţumit de revedere de la intrarea în sală de la Horica, uşor nemulţumit la rândul lui de întreruperea scurtă.

Zum-zum, ce dulce este trandafirul portocaliu!

2011-08-30T15:27:00.004+03:00

Bâzâie ca o albinuţă şi mănâncă petale din trandafirul portocaliu.
Bâzâie insistent ca două albinuţe şi mănâncă lacom petalele trandafirului portocaliu.
E veselă. Zâmbeşte larg, cu mulţi dinţi aliniaţi frumos.
E chiar exagerat de veselă, zâmbeşte şi cu spaţiile edentate şi chiar cu câte doi dinţi pe acelaşi loc îngust de gingie.
Bâzâiala e simptom de bucurie. Şi bucuria devine astfel zgomotoasă, uneori. Larma pick-hummerului care izbeşte betonul doare şi mai tare. Prefer bâzâială a zece albine deodată. Dorinţa mi se îndeplineşte, pick-hummerul cruţă asfaltul, nu mai e sălbaticul de adineaori. Bâzâială se dezlănţuie. Există o armonie în această bâzâială. Mai urcă, mai coboară, se duce şi mai jos, apoi revine. Uneori se înscrie în platou şi atunci uit de armonie, am acufene. Mi-e greu să determin capătul platoului de bâzâială, pare că e infinit, că nu se mai termină. Devin, la rândul meu, sălbatică. Nu pornesc nici un asalt asupra betonului din asfalt, ci opresc închipuita nemărginire, astupând uşor cu palma guriţa extaziată de propria-i zumzăială. Sunetul se risipeşte în palma mea. E un moment de linişte binevenit.

Latră ca un câine fioros şi muşcă amarnic din fundul hienei.
Mai latră o dată şi îşi infinge straşnic iarăşi colţii în laba care l-a lovit subit, aşa, din senin.
Lătrătura e simptom de amărăciune şi revoltă. Lătrătura mă sperie şi mă întristează. De ce atâta hămăială chiar către o hienă? În definitiv, hienele sunt făcute din răutate şi nu e vina lor pentru asta. Ham-ham şi o muşcătură te uşurează pe moment de ură şi durere, dar nu pot să te facă să te simţi mai bine. În plus, nu uita, vei întâlni mereu câte o hienă în drumurile tale. Aşa i-am vorbit copilului lătrător şi răzbunător. A lătrat tot mai stins şi în faţa mea, s-a justificat, că i-a zis că soră-sa-i nebună de bâzâie aşa, că e aşa, şi aşa, şi iar aşa, în toate felurile în care se gratulează azi, nepoliticos şi injurios, copiii între ei. Apoi a încercat, câineşte, iar un lătrat, dar nu i-a mai ieşit decât ceva ca un mieunat. Şi a râs, ha, ha, şi a exclamat, ce fraier sunt, ha, ha, că l-am băgat măcar în seamă. Şi eu am râs cu el, dar şi cu ea, ea care încă bâzâia şi zumzăia şi, vesel aştepta să prindă înainte de plecare o ultimă petală din trandafirul portocaliu, că tare mai este dulciu!

Măsuri

2011-08-24T21:59:00.002+03:00

Măsuri. Peste cinci codiţe înseamnă păr scurt. Între două şi patru, păr mediu. Cu codiţă unică, părul lui Kiti a fost odată lung. Astăzi, două. Doi este măsura zilei, iar de bucurie am îmbrăcat de dimineaţă bluza pe dos. Noroc cu Horia, care, sincer şi direct, mi-a spus că am o bluză destul de ciudată. De-ar creşte ca buruienile, nici că mi-ar păsa de firele smulse cu gestul ei pe cât de plin de naturaleţe, pe atât de tulburător pentru văz, dar mai ales pentru auz. Sunetul spontan, exploziv, concis, urmat de reverberaţii persistente, doar de o ureche sensibilizată ca a mea auzite, mă înţeapă de fiecare dată neplăcut surprinzător, îmi varsă adrenalină în sânge şi mă umple de furie. Tu nici nu-l auzi, pentru mine e larmă bestială, e iureş extrem, e sunet diavolesc. Dar astăzi am ajuns la două, două codiţe, numai două codiţe. Mai uşor de strâns într-un mănunchi protector pentru însuşi conţinutul său, părul lui Kiti îşi redobândeşte lungime convenabilă şi îşi asigură ocazie de a se desfăşura sau, mai bine, de a se înfăşura în inelele de altădată. Şi încă nu am omorât gestul pustiitor, dar, odată cu îmbrăţişarea măsurii doi, m-am mai saturat o dată de optimism şi iarăşi mi-am regăsit tonul armonios în marele şi al nostru tumult vital. Să crească mare măsura doi ca să treacă curând în unu. Măsura unu!

Bizar

2011-08-23T20:50:00.003+03:00

Undeva, în noapte. Draperiile, cortine trase în pauzele nocturne, sunt impenetrabile pentru reflexiile selenare şi pentru radiaţiile electrice ale felinarului comunitar de veghe. Se doarme noaptea. Se visează noaptea. Sau nu.

M-au capturat. Mă torturează, chinuindu-mi ochii cu un far orbitor intermitent. Îmi smulg cu cruzime firele de păr din creştet. E dureros şi nu am decât două mâini cu care să mă feresc. Mă zbat şi împing furioasă degetele ce-mi pigulesc în cap. Farul îşi continuă intermitenţele. Îmi culeg stropii energetici de furie oarbă şi mă desprind cu o săritură din prinsoarea binară. Este uimitor consumul fizic mare, măsurabil, de vitalitate cu care ne reconectăm mental cu realitatea după vis. Pulsul este crescut, semn că inima răspunde stimulilor onirici, respiraţia îşi suflă concordant cu tensiunea din vis aerul afară şi înăuntru. Iar mintea, şi ea, abia dacă îşi regăseşte confortul în certitudinea trupului în recompunere.

Undeva, în noapte. Cu minute bune înainte. Dorm. Simt în somn obrajii rotunzi ai lui Kiti. A venit. Dorm în continuare. Mă trezesc brusc, ridicată în fund, dintr-un vis cu răi. Ştiu mulţi răi din poveştile lui Felix. Mă dezmeticesc şi mă întorc înspre Kiti. Nu doarme. Ba sare deodată de lângă mine din pat, un pas şi cu mâna dreaptă apucă draperia groasă ridicând-o. Un val luminos inundă dormitorul pentru câteva secunde mici. Atât. Kiti lasă draperia să-i cadă din mână şi aceasta revine cuminte la locul ei. Sare în pat cu nasul în pernă. Zici că doarme dusă de-o jumătate de noapte deja. E doar o iluzie. Kiti sare iarăşi din pat, reface paşii de mai sus. Şi încă o dată. Acum zici că doarme profund din nou. De fapt aşa şi este. Şi-a încheiat ritualul nopţii.

Te iubesc cu răutate!

2011-08-22T15:47:00.000+03:00

Când eşti prea-plin de mămos şi interesat de valoarea estetică a exprimării tale: Te iubesc, mami...I love you, mommy...I love you very, very, very, VERY much, mommy...şi eu te iubesc, dar de ce îmi spui asta atât de des, eşti supărat? Nu, dar nu vezi ce frumos e? Da, da, e foarte frumos, mulţumesc!...

Despre a fi abil sau cum să domoleşti impulsivitatea: Acum sunt supărat, eşti cea mai rea mămică din lume, cea mai, cea mai rea! Dar măcar mă mai iubeşti? Hmmm, da, te iubesc, de fapt nu eşti rea, doar glumesc, eu sunt glumeţ.

Zânele ca zânele, dar catelusele...:Tu eşti o zână (către mama unui băieţel), nu-mi place de tine! Mami e mai frumoasă fiindcă e o căţeluşă!

Despre valoarea pozitivă a răutăţii: De dimineaţă, pe când am răspuns prezent la chemarea cunoscută, 'mami, am făcut caca, şi sunt gata, şi sunt sigur, şi te iubesc': ce bleg am fost, ha ha, eu credeam că răutate înseamnă să fiu rău! Fiind năucă de dimineaţă, n-am înţeles ce-a vrut să spună. Spre seară, în alt moment de efuziune: mami, te iubesc cu răutate! Fiind ieşită de mult din năuceală, am lămurit problema.

Amintiri din debara

2011-08-18T18:36:00.002+03:00

Nu-mi aduc aminte care a fost cauza care m-a dus în debaraua mea preferată. Da, am o debara preferată! Da, asta înseamnă că am mai multe debarale dintre care una mi-a picat cu tronc. Puteam foarte bine să nu prefer nici una dintre debarale, în definitiv, câţi oameni au debarale preferate? Nu mă invidiaţi, mai multe debarale înseamnă mai multe lucruri strânse, mai mult balast, mai mult conservatorism, mai multă împovărare! Invidiaţi-mă, mai multe debarale înseamnă mai multe locuri de depozitare, mai multă ordine, mai mult aer de respirat, mai multă seninătate spaţială!

Debaraua mea emană încă, după mai mult de un an şi jumătate, miros de lemn proaspăt, miros însufleţit de pădure de brazi. Este neobişnuit ca în lumea debaralelor să inspiri vitalitate. Obiectele ajunse, poate nefericit, în debarale se uită adesea. Ele se impregnează cu nefericirea altor obiecte uitate mai de mult în debara, se usucă de vlagă şi din tristeţe şi prind iz de râncezeală. În zadar îşi lungesc sufocate nasurile către pătrăţelul zgârcit de spărtura în zid tânjind la o adiere de tinereţe, în cele din urmă ele se resemnează şi devin tot mai mici pe raftul lor din debara. Aici stă şi explicaţia magiei prin care, de fiecare dată când mai deschizi o dată uşa debaralei cu alt braţ plin de obiecte de depozitat, îi găseşti acestuia un loc, ah, locul tristei şi irevocabilei deveniri. Aşa că, vezi tu, cititorule care ignori debaralele, ce minunăţie se petrece în debaraua mea cochetă, îmbrăcată de miresme răşinoase.

E o încăpere minimă. I-am uitat dimensiunile naturale, i le-am ştiut pentru că singură i-am croit îmbrăcămintea. Debaralele nu sunt ca oamenii, ele devin mai mici odată îmbrăcate. Debaralele sunt ca oamenii, ele se încarcă de buzunare încăpătoare odată îmbrăcate, la fel ca oamenii îmbrăcaţi în veşminte cu buzunare şi genţi. Debaraua mea e ca o mamă bună şi cochetă, îmbătrânită acum. I-am dat cu împrumut toate posetutele mele, acestea rămân tinere de-a pururea, măcar în spirit, iar tinereţea le rămâne graţie celor mai noi dintre gentuţe care vin şi pleacă, vin şi pleacă, vin şi pleacă din debara cu regularitate. I-am dat cu împrumut toate genţile noastre de voiaj şi, ah, câtă mulţumire, prospeţime şi visare aduc cu ele după fiecare călătorie a noastră. I-am dat cu împrumut toate costumele de carnaval ale copiilor şi ce credeţi că aduc acestea cu ele în afară de culoare şi veselie? Optimism! Şi i-am dat cu împrumut garderobă completă de copil, cu rochite înflorate, fustiţe pastelate, pantalonasi cu buzunare, pălăriuţe cu bentiţe, cămăşi de fetiţe şi de băieţei, şi nu în ultimul rând chiloţei, maieute şi jersee, geci albastre, galbene şi mov. Care vin şi pleacă, vin şi pleacă, vin şi pleacă. În râsete şi clinchete de clopoţei, de la nişte botoşei.

Şi în tot acest timp, fără să le pese de pătrăţelul zgârcit de spărtura în zid, obiectele pribege din debaraua mea se îmbată şi se împrospătează cu miros de lemn proaspăt răşinos.

Şi am uitat cauza ce m-a dus în debaraua mea preferată, căci acum aţi înţeles, cred, de ce am o debara preferată, dar am intrat şi iar m-am bucurat, de iz m-am îmbătat şi tot m-am veselat. Ca să rimeze. Odată intrată, privirea mi-a fost chemată de către o îndoitură roz-portocalie, presată printre alte hăinuţe îndoite. Era un tricou mic, nu foarte mic. L-am scos cu grijă şi l-am desfăcut. Deodată m-am trezit în alt spaţiu şi alt timp. Purtam o pereche de ochelari de soare maro pe nas şi purtam părul mai lung, pe umeri. Tricoul nu-mi aparţinea, dar eu eram frumoasă şi fără ca tricoul să îmi aparţină şi eram frumoasă prin reflexie. Aveam în faţa ochilor un băieţel îmbrăcat în tricoul roz-portocaliu. Frumos şi blând. Cele două mănuşi de box imprimate pe pieptul tricoului lui mi-au adus un zâmbet, băieţelul nu avea nevoie de ele ca să culeagă pentru mama lui floricelele de la marginea terenului de tenis. Cele două mănuşi de box m-au mângâiat cu un pumnişor şi, după o uşoară zdruncinatură, m-am trezit în timpul şi spaţiul prezent. Nu mai purtam ochelarii de soare pe nas şi nici părul atât de lung. Eram tot frumoasă prin reflexie. Aveam alt băieţel în faţa mea. M-am repezit şi i-am aruncat tricoul pe trupuşor. A început să sară scurt pe picioarele mici, mimând lovituri de boxer. M-a lovit cu un pupic şi a fugit.

Am o debara preferata…

Sf. Maria

2011-08-15T09:40:00.000+03:00

'Ta-ti, te duci sa cum-peri in-gre-dien-te pen-tru tort?'

La mulţi ani, fetiţei cu codiţe, Catinca Maria si la mulţi ani mie, Mihaela Maria!

Băi de soare şi oxigen într-o dimineaţă de august

2011-08-13T22:20:00.000+03:00

Trecuse doar puţin de miezul nopţii când am urcat pe furiş treptele către dormitor (nu s-a creat încă furişul ăla sau nu s-a numit încă furişatul care să învingă scârţâielile scării noastre, la ce-om mai activa alarma noaptea?, nu ştiu, zău), şi de când am stins şirul de becuri aprinse din holul etajului, becuri aprinse pentru a căror neactivare mă tot rog zadarnic de Horica seară de seară, de seară, de seară... Şi nici c-am respirat complet când mi-am aruncat picioarele chinuite de oboseala lor banală de peste zi, de parcă respiraţia-mi ar fi cea mai zgomotoasă, doar-doar nu le-oi frânge copiilor somnurile dulci din noapte. Dar n-am avut încotro, respiraţia şi-a ţinut neobosită ritmul şi şi-a luat dreptul la o compensaţie pentru inspirul rupt adineauri, amplificând inspirul următor şi producând prea degrabă iminenţa. Mi-am muşcat buzele, mi-am tăiat răzbunătoare iarăşi respiraţia şi am ascuţit auzul: scârţ-scârţ, pâş-pâş, zbang, pâş, pâş, pâş, pâş, pâş şi uşa dormitorului s-a lipit de perete sub un impuls sănătos, deloc obosit conform cu ora târzie a nopţii, desenând în cadrul ei silueta de sirenă a lui Kiti. Încă trei paşi ce au ocolit cu inteligenţă colţurile nevăzute ale mobilierului şi Kiti a plonjat întocmai unde îi e dulcele somnului cel mai dulce şi anume fix mulată cu trunchiul pe spatele meu şi cu capul în contact direct şi presant pe capul meu, deci încercând să mă mănânce cu totul, mâncăcioasa mea mică! Am respirat din nou, după care mi-am ignorat respiraţia, era însă prea târziu, pentru că Felix a profitat fără măcar să ştie de tumultul silenţios din dormitorul nostru şi s-a semitrezit, o semitrezire care i-a fost îndeajuns ca să se ridice ca teleghidat din patul lui şi să mă încolţească, de data asta din cealaltă parte, arestându-mă nemilos şi el pentru toată noaptea tânără de dinaintea noastră. Vă mai aştept drăguţii mei în noapte, vă aştept cu trup şi suflet să mă imobilizaţi cu corpuşoarele voastre fragede şi delicate, dar faceţi-o câteva ore mai tarziuuuuuuu!

Că dimineaţa tot eu sunt cocoşul casei, că aşa mi-e bioritmul, isteţ, se trezeşte de dimineaţă, cică produce optimism, putere, bucurie pentru o zi întreagă cu fiecare răsărit precoce de soare. Aşa să fie, în definitiv nu am încotro oricum! Mi-am fericit sufleţelul cu razele oblice de soare ce împingeau cu forţă draperiile groase din ferestre şi mi-am urnit şi direcţionat fericirea către prepararea foarte micului dejun al copilaşilor, ce urmau să fie treziţi doar câteva minute mai încolo ca să-l servească. L-au servit cu îndemânare, copiii nu mai sunt atât de mici, iar dejunul era, cum am spus, chiar foarte mic. Şi ne-am întâlnit iarăşi cu toţii în maşina lui tati pentru startul dimineţii cu sport. Unul a ales să alerge, altul s-a înarmat cu o rachetă de tenis, fratele lui altul s-a aruncat în maşinuţele locului de joacă din curtea bisericuţei lipită de terenurile de tenis, sora lui altul şi a fratelui lui altul şi cu mama lor, a tuturor, s-au lipit de gardul lateral al terenurilor şi s-au apucat de gimnastică. Şi uite aşa s-au scurs aproape toate orele dimineţii plăcute de august.

Că-n august viaţa în capitală este cea mai încântătoare, dimineţile sunt doar călduţe, soarele e în pline drepturi încă, copiii savurează din plin vacanţa, adolescenţii pedalează de zor pe străzile mult mai libere ale oraşului, oamenii sunt mai veseli, praful nu mai are atâtea ocazii să ne învelească şi strugurii încep să îţi ademenească simţurile.

'O ştii pe fata în alb?'

'Nu, de ce?'

'Atunci lasă, nu e nimic!'

'Stii, de fapt o ştiu pe fata în alb. E sora mea!'

'Daaa?'

'Da, de ce?'

'Vroiam să te întreb dacă o cunoşti, pentru că a fost colega mea de grădiniţă!'

'???'

Am mai spus că Kiti e remarcabilă. Păcat că ea nu părea să-şi mai amintească de băieţelul care vorbea cu Horica. Ochii care nu se văd se mai uită. Sau nu.

Un erou prea puţin cunoscut. Pentru copii. Pentru copiii noştri.

2011-08-11T11:06:00.001+03:00

Ne-a tot învârtit şi adâncit prin lumea lui Spotu-dinozaur de ceva vreme încoace. Nu e o lume simplă, ba chiar e un loc foarte complex, complexitatea îi creşte pe măsură ce anii ţi se adaugă la vârstă. Normal. Adică cu cât eşti mai bătrân, cu atât o înţelegi mai greu. Sau poate ajungi la un peak la un moment dat, la o anumită vârstă, după care începi să aterizezi iarăşi mai uşor pe planeta lui Spot, pardon, Spotu-dinozaur.

Totul a inceput cu Spot, mister perfect, căţelul de pluş, cu o prezenţă cât se poate de reală şi tridimensională. Apoi, pentru că în lumea noastră concretă în care Spot este la fel de palpabil ca Felix, însă mult mai pasiv şi mai lipsit de iniţiativă tot decât Felix, băiatul nostru mic l-a creat pe acest Spotu-dinozaur, bănuiesc că un fel de fiu abstract al mai sus amintitului Spot, deci atât de viu şi plin de activitate cât încape în mintea de copil şi chiar mai mult decât atât, Spotu-dinozaur care, am aflat, este un dinozaur zburător, cu cioc lung, foarte lung şi două gheare letale pe aripile cu anvergura de cincizeci de metri. Fiul legitim, deşi neconform cu ştiinţele medicale actuale, al domnului perfect, vă puteţi imagina (sau nu), Spotu-dinozaur cunoaşte, învaţă, întreprinde, salvează, reconstruieşte, umblă, tinzând către perfecţiune, dar mai ales către exhaustivitate în cele mai variate domenii, în special în cele caracteristice supereroilor. Măcinat de o curiozitate de înţeles după atâtea poveşti fabuloase cu Spotu-dinozaur, Horica şi-a propus ca, ajutat de Felix, să îi deseneze portretul robot mai sus (re)numitului şi a făcut-o. Efectul? Surprinzător! Cine ar fi bănuit că un supererou, un personaj viteaz, curajos, neînfricat, are o înfăţişare atât de...hilară? Cine a mai întâlnit figură cel puţin atât de impresionantă cât un Superman, Hulk, Actionman sau alţi monştri sacri , cu o faţă atât de...nătângă? Priviţi-l, admiraţi-l şi nu vă lăsaţi păcăliţi de trăsăturile sale galeşe, Spotu-dinozaur a fost, este şi va fi un dur. Întotdeauna!

Aromele din vis

2011-08-10T12:56:00.000+03:00

Se întâmpla mai de mult. Din când în când mă întâlneam cu Kiti în câte-o bună zi şi, fără să mă năucească, firesc şi simplu precum e vorba rostită pentru majoritatea dintre noi, Kiti, aceeaşi Kiti ca cea de ieri, îmi vorbea. Cu aceeaşi voce groasă pe care nu i-o cunoaştem decât din cântările ei şi din cuvintele izolate pe care le extragem şi le absorbim cu nesaţ, cu vocea ei plină, Kiti ne vorbea, iar vorbele ei erau curate, cinstite, nestudiate, ce mai, la fel de naturale ca ale tale sau ale mele. Era câte un vis, din timp în timp, ce mă lăsa cu gusturi amestecate peste ziua de după, amare, de la tristeţe şi durere, dar şi dulci, de la speranţa că poate într-o zi...

N-am mai visat de mult fetiţe cu chipuri de Kiti şi glasuri vorbitoare. Poate pentru că m-am învăţat cu gustul amar? Poate pentru că dulcele este uneori greţos? Sau poate pentru că am învăţat de-alungul vremii că vorbele nu vin pur şi simplu în torente, ci ele se dospesc şi se împlinesc cu osteneală?

Cu toate astea, truda noastră, dar mai ales a lui Kiti, se înfăţişează tot mai rotundă. Kiti învaţă să lege câte două cuvinte, iar Felix a observat ieri, mami, Kiti s-a chinuit să zică 'mananca paine' şi nu putea să scape de 'o'! Adică vorbele vin şi sunt acceptate în vijelie şi durează iarăşi până se întipăreşte în mintea ei schema conexiunilor neuronale pentru fiecare sunet, silabă, cuvânt. Concentrarea noastră este pe vorbire, cât mai multă, cât mai variată, cât mai mult antrenament de mobilizare complexă a muşchilor mimicii. Parcă se leagă fir cu fir ca într-o ţesătură complicată, iar ţesătoarea, în sfârşit, începe să desluşească modelul, chiar dacă încă desfacem şi refacem ceea ce a cusut.

Şi chiar dacă o voi întâlni din nou în vis pe Kiti, iar Kiti îmi va arăta lucrarea ei perfectă de borangic, ţesută cu graţie şi dăruire, ştiu că nu mă voi mai trezi cu gusturi amestecate. Fiindcă gusturilor amestecate le lipsesc savorile proprii, unice şi speciale ale fiecăror entităţi aromatice ce compun mixtura. Şi fiindcă Kiti are un gust bun si ales!

Pufuleţi pentru pescăruşi

2011-08-09T12:31:00.000+03:00

Călătoria cu ferryboatul durează atât cât timp îţi trebuie ca să oferi, pufulete cu pufulete, o pungă întreagă pescăruşilor infometaţi, în zborul lor orbital faţă de ambarcaţiunea solidă, zbor domestic, plin de speranţe pentru potolirea foamei fără efortul supravieţuirii dintr-o îndepărtată sălbăticie. Ne şi întrebam, oare există un grup, o familie de pescăruşi care sunt mereu privilegiaţii unui astfel de dejun şi, dacă da, cât de acaparatori şi stapanitori ai cuceririi făcute sunt ei? Oricum, Horica s-a bucurat enorm de hrănirea păsărilor, în ciuda faptului că, în lăcomia lor, pescăruşii l-au mai şi ciupit de degete de câteva ori.

Natural, in Thassos

2011-08-08T11:25:00.000+03:00

Acasă. E bine, împotriva sentimentului apăsător de la începutul sfârşitului de vacanţă. Căci, odată cu revenirea acasă după mare, începe ultima parte a pauzei de vară, cu desăvârşirea temelor de vacanţă, cu numărătoarea inversă a săptămânilor, a zilelor...Acasă e bine întotdeauna şi ăsta e un sentiment reconfortant. Chiar şi în semitrezire, a lui şi a mea, l-am auzit pe Felix de dimineaţă, într-o extensie maximă de braţe şi mâini, pe undeva pe la picioare, prin patul nostru mare, exclamând "ce bine e acasă!". E bine, fiindcă acasă vine cu regăsirea comodităţii dată de toată arhitectura lucrurilor dispuse fără un concept competent, dar cu un concept personal, aducător de linişte şi bucurie. Acasă, e bine şi nu exagerez!

Câteva fotografii care să ne amintească de vacanţa la mare, pentru voi toţi care le vedeţi (mai puţin copiii, pentru ei sunt acum ceva de genul: "chiar trebuie să ne reaminteşti?"):

Telegrama

2011-08-06T20:31:00.000+03:00

Am construit doua turnuri de sandwichuri, unuia nu-i place sunca, altuia, cascavalul, unul sa nu auda de unt, altul fara combinatii, m-am conformat, desi degeaba, voi avea iarasi greutati in a le alege pe cele potrivite gusturilor fiecaruia. Bagajele sunt in masina, maine dimineata plecam spre casa, vacanta e de cele mai multe ori prea scurta, baietii joaca sah, joaca, adica se joaca cu piesele de sah pe tabla de sah, caii lui Felix necheaza, nebunii sunt peste tot, regele e tratat regeste, regina e frumoasa, turele cum adica sunt ture? Horica chiar joaca sah, ia piesele lui Felix pe banda rulanta, Felix il implora, si eu vreu sa-ti iau ceva, Horica se indura, e generos, ia-mi un pion, si sahul e un joc frumos! Kiti imi canta la urechea dreapta, eu ii pup obrazul stang, ii e parul inele-inele in jurul urechilor, e efectul estetic al apei de mare, ei nu ii pasa de inelusele ei, mie imi sunt dragi, are momente cand exceleaza prin dragalasenie, cum ar zice , poate, prietena mea, Moni, baietii refac aranjamentul pe tabla de sah, de data asta dupa regulile lui Felix, exista totusi o neconcordanta intre asteptarile celor doi parteneri de joaca, cel putin cand vine vorba de sah.

Scene

2011-08-05T16:39:00.000+03:00

Şi câteva poze, acum, doar cele făcute cu telefonul, întotdeauna mai la îndemână de lucrat cu ele, se începe cu începutul, a fost odată ca niciodată, şi a rămas de atunci, şi încă mai este, o turmă de capre domestice, şi încă una, şi iarăşi una, ce păştea liniştită, ducându-şi, uşor speriată de privirile mele indiscrete, căprarul, şi mai jos spre mare, şi mai sus, spre munte, printre măslini şi pini şi eucalipţi:

Fără măcar să-şi dea seama, iată-i pe bărbaţii familiei adunaţi într-un gest trufaş inspirat de fascinantul şi anacronicul cult pentru masculinitate ce se regăseşte prin toate colţurile acestei fermecătoare insule greceşti. Un picior ridicat cuceritor deasupra nivelului mării, gest imitat din tată-n fiu şi-n frate mai mic mi-a scos camera pe nesimţite din geantă:

Şi cum să nu te îmbeţi cu albastru pe dinăuntru de la atâta mare? Horica nu se dizolvă de tot în apa mării numai datorită senzaţiei pătrunzătoare de prea rece, care i se iveşte când îi e lumea marină mai dragă:

Dar Felix compensează momentele scurte în care fratele său se încarcă cu soare afară din mare, la fel cum ar face-o orice asistent devotat,şi caută mai departe în "adâncuri" caracatiţa pierdută de idolul său, de data asta însă fără incursiunile şi imersiunile curajoase pe tărâmul cefalopodei, ci doar prin observarea respectuoasă din depărtare a afundului, prin transparenţa plutei sale gonflabile:

Într-un decor ce îndeamnă la visare, acolo se potriveşte chipul angelic al lui Kiti, iar ţărmul cald al insulei Thassos este unul dintre ele:

Şi, la final, una dintre priveliştile încântătoare şi ameţitoare de pe insulă, care ne ţine şi ne abţine senzaţia de foame pentru a cărei potolire conducem bucuroşi câte treizeci de kilometri în fiecare zi:

Infinitul dinauntrul culorilor

2011-08-04T16:44:00.000+03:00

Daca pentru Kiti coafura unui om este un noian de fire de par, luate cate unul sau, maxim, in grupuri mici de sase-sapte, tot pentru ea, multimea nesfarsita de pietre din mare se compune din pietroaie si numai din ele, astfel ca realizez ca Kiti vede pe categorii dimensionale. Ne-am facut plimbarile la ingemanarea marii cu tarmul si le-am imbogatit cu alegerea celor mai atragatoare dintre pietricele colorate, fiecare dupa gustul propriu, caci ce altceva este frumusetea daca nu preferinta subiectiva, placere in functie de complexitatea simtului estetic al celui care percepe. Malul asta insular este cunoscut pentru pietrele colorate aduse de vanturi prin valuri si, pentru mine, culorile cu nuantele lor, de la albul pur, stralucitor si pana la negrul taciune, care trec prin verdele profetic din alte culturi, si portocaliul grecesc de-adreptul, prin etimologie si omniprezenta in flori si fructe si stanca, si galben, si pamantiu, si chiar transluciditate, culorile astea inseamna viata si energie, frumusete si tandrete. Asa ca am ales, am cules, am scaldat in apa sarata, un pumn de pietricele, astazi pe nuante de portocaliu si galben, si le-am antrenat intr-un dans si-ntr-o cantare in mainile mele, pentru senzatii cu folos pentru trup si minte. Kiti si-a ridicat frumusetile ei, iar dintre toate marimile din care se putea alege, ea s-a dus doar catre cele mai mari, cele ce proeminau cu cate un varf indraznet deasupra valurilor scunde, sparte in milioane de bucati sub picioarele noastre libere. Ca atare, pietrele ei fiind grele, Kiti a colectionat numai atingerile, ea aruncand imediat dupa culegere cu un pleosc interesant piatra in mare.

Horica insista glumind sa ii spun numarul firelor de nisip de pe malul marii. Astazi am citit ceva si, inspirandu-ma din cartea mea, pot sa ii raspund: sunt atatea fire de nisip, un numar mare, dar finit, cat sa ne ajute pe noi, atenti in jur, sa ne imaginam ce inseamna infinitul.

Noi la mare

2011-08-03T17:03:00.000+03:00

Astazi am fost primii si singurii pe plaja pentru cam jumatate de ora. Asa cum ne place noua. Chiar daca am cautat o plaja la vreo treizeci de km de locul unde stam. Macar la mare merita sa ne trezim dis de dimineata si nu e greu deloc sa o facem. Dupa ce ne-am aruncat prosoape, colaci, barci, galeti, ochelari, tuburi, sepci si poate inca alte lucruri pe plaja pustie, am strambat din nasuri vazand-o pe Kiti culegand muc de tigara dupa muc de tigara din nisipul inca neintors dupa noaptea trecuta, de aceea am reincarcat prosoape, slapi, barcute si restul in bratele generoase ale lui tati ca sa mutam intreg echipamentul pro-bai de soare mai departe cu vreo jumate de km, ceea am si facut, tati cu bagajele si masina, evident, pe sosea, iar noi, restul, desculti pe malul marii. Exercitiul diminetii a fost bine si bucuros primit de gasca, poate mai putin de catre Kiti, obisnuita sau mai bine dezobisnuita de plimbarile lungi si binefacatoare de altadata. Totusi a ajuns si ea pe locul patru la locul pe care tati deja montase intreaga instalatie acvatica, dupa mine, Felix si Horica, cel mai antrenat si mai sportiv dintre noi, ceilalti. Ultimii zeci de metri i-am parcurs cu viteza cea mai mica, nu atat din cauza oboselii fizice, oricum nesemnificativa, cat datorita incarcaturii generoase a tarmului cu pietre multicolore si multiforme, care ne-au dus de-atunci incolo cu nasurile bagate aproape in nisip de atata incantare.

Spre pranz, am cedat tot cate un pic si altora din plaja, pana atunci doar a noastra, si, in afara de plaja, am mai dat si o mica reprezentatie cu Kiti in rol principal, reprezentatie anuntata din vreme de cate un chiot izolat, aproape imposibil de atribuit eroinei lui, atat de nascut de niciunde parea, si spectacol fara regie sau cu regie spontana si necenzurata de vreo conventie sociala cunoscuta in locurile noastre. Orisicat, acolo, niste vaicareli cum ca nu, nu in apa, niste sunete disonante, neobisnuite pentru urechi care si-asa greu aud, cam la asta s-a redus showul, dar, se pare, chiar asa, saracacios, a avut impact notabil asupra poporului spectator antrenat pentru senzational. Pentru neconcordanta reactiei publicului cu interpretarea lui Kiti, acord calificativul jenant in special publicului cu origini ruse, dar si romanesti (partial, recunosc), public a carui educatie intr-ale diversitatii umane este inexistenta si care isi perpetueaza brutal si subconstient indecenta si lipsa de empatie. Pana la urma ne-am repliat onorabil, eu mai repede, tati ceva mai greu, Kiti, ca intotdeauna, in cateva minute, si ne-am vazut de baile de soare sub umbrela si de cartile aduse linistiti in continuare, cu grija totusi pentru copiii nostri-pesti, imbracati deja cu bluze bleu antiUV, la vare si-au asortat cochet fiecare cate o pereche de buze vinetii, culoare devenita intre timp comuna familiei, mai ales ca meniul fiecarui pranz contine obligatoriu vinete gatite in cel putin doua feluri.

Salutari albastre-autentic din mare, verzi-mediteranean din maslini si albe-gri din nisip, pe curand!

Primele impresii

2011-08-02T18:48:00.000+03:00

Stam intr-o livada de maslini, la cincisute de metri deasupra marii, pe care o privim din terasa camerei noastre cu cinci paturi insirate ca-n taberele de copii. Tati s-a obosit sa cerceteze previziunile meteo din saptamana asta, pe mine nu ma intereseaza amenintarea cu ploaia de astazi, e prea frumos pe insula ca sa ne supere cativa stropi de ploaie. Cladirea este terasata, astfel ca, desi la parter, piscina din curte este cu destui metri sub noi, Felix ne cere voie sa inoate in piscina, il refuzam si nu o facem fiindca e miezul zilei, dar pentru ca colacul ii e prea larg si, ah, e inca prea mic si neinvatat intr-ale inotatului. Pe plaja alba de la nisipul maruntel baietii traiesc incantarea in fiecare clipa, nici nu as putea imparti timpul in intervale mai largi decat clipele intrucat ii privim cum isi joaca fiecare moment cu cea mai mare seriozitate si curiozitate intruchipand prin gesturile lor copilaria insasi, Horica scufundat optzeci la suta din timp cu totul sub apa de ii devin buzele vinetii zeci de minute dupa plaja, cautand si descoperind mereu animale marine, iar Felix implicat total in misiunea vietii sale actuale, jocul, acum cu si in apa sarata a marii. Nici Kiti nu pare nefericita, vuietul necontenit al marii este muzica autentica a naturii si isi exercita puternicul efect de calmare si asupra tainicei ei mintisoare. E liniste, e soare, sunt multi leandri infloriti si miresme de eucalipti. Respiram un aer proaspat adus din larguri departate si diferite, dar totodata cu un iz aparte, misterios, ancestral, insular. Suntem a doua oara pe insula Thassos si deocamdata ne apare ca vacanta din vis.

Oceanele mele

2011-07-25T10:36:00.000+03:00

Răspund la invitaţia Qbebe de a impărtăsi din experienţa mea Despre nastere, despre alegerea unei Maternitati potrivite cu dorinţele şi aşteptările mele şi fac acest lucru într-un moment cum nu se poate mai potrivit, acum, de zilele de naştere ale băieţilor noştri, acum, când ne reamintim fără îndoială împreună, copii, dar, mai ales, părinţi, acele zile, acele întâmplări, acele persoane din jur şi acele trăiri de neuitat.

Ne-am văzut pentru prima oară copilaşii în maternităţi de stat, de aceea, din punctul meu de vedere, comparaţia cu o maternitate privată se exclude. Totuşi, al treilea copil s-a născut într-o maternitate din altă ţară, iar experienţa acestei celei de-a treia naşteri a devenit, printr-o comparaţie necesară, reperul meu de normalitate. Aş adăuga, din păcate. Aceasta, pentru că:

Pentru că am stat, în special în ultimele săptămâni, cu disconfortul şi temerea că voi fi nevoită să îmi sun, adică să îl deranjez, poate, într-un moment nepotrivit, medicul, iar asta mi-a dat suficient stress, chiar fără să mai adaug faptul că vara, atunci când de trei ori eu am născut, medicii îşi iau şi ei concediu. Să vă explic de ce. Deşi ştiu că încrederea este un sentiment nemaipomenit, dezirabil, iar încrederea în medicul, care se presupune că te cunoaşte şi empatizează cu tine, alină durerea şi te uşurează de frică, nu vreau să îmi pun toată speranţa într-un singur om. Naşterea ar trebui să fie, într-o covârşitoare majoritate, un act de o naturaleţe pură, este un act firesc. Noi, mamele care ajungem în faţa marelui eveniment, nu ar trebui să depindem de disponibilitatea, de multe ori zgârcită (acesta este un eufemism), a unui om, fie el medicul care ne-a urmărit sarcina. Dar, dacă îndrăznim să ne declarăm independenţa faţă de acest om, atunci, să ne ţinem!, ne asumăm riscul de a fi tratate prost, adică fără înţelegere. Asta e realitatea. Pe când, în maternitatea mea-reper, medicul care îţi urmăreşte sarcina în cabinetul lui privat şi plătit de către asigurarea ta, nici nu calcă în maternitate. Pentru că acolo te primeşte medicul de gardă, pe care nu este necesar să îl cunoşti, şi moaşa, care, de altfel, este şi singura care te asistă şi te ajută să te intalneşti cu copilul încă nenăscut, dacă naşterea se întâmplă bine.

Pentru că, în maternitatea publică în care am născut, ai mare nevoie de un asistent personal care să îţi înlesnească, prin purtarea unui halat cu buzunare adânci, accesul la latura decentă şi umană a personalului medical, aceasta, în defavoarea sprijinului fizic şi emoţional pe care acel 'asistent' ţi l-ar putea oferi şi la care visai înaintea marelui moment. Tatăl copilului nenăscut încă, căci el este deseori 'asistentul', are grijile şi întrebările sale, el este un om copleşit de emoţie şi are dreptul, dacă vrea şi vor împreună viitorii părinţi, să fie acolo. În maternitatea noastră am avut acest privilegiu o singură data din două încercări.

Pentru că nu ţi se respectă întotdeauna intimitatea şi integritatea. Tu, cea care naşti, nu eşti personaj principal. Medicul, care te asistă, este eroul filmului. Naşti când vine el la serviciu, chiar dacă vine pentru tine, nici mai degrabă, nici mai târziu şi naşti aşa cum vrea el, fără prea multe explicaţii sau dileme. Îi zâmbeşti recunoscătoare şi cu sentimentul că eşti salvată când îl vezi intrând în sala de naştere, ai vrea aproape să îl aplauzi dacă n-ai fi aşa de epuizată. Unii chiar o fac şi exclamă 'bine c-aţi venit, că nu mai puteam ţine copilul!'

Şi pentru că ţi se fură momentele unice de după naştere, acelea în care vrei, poate, în ciuda epuizării fizice accentuate, să îţi strângi copilul în braţe şi să îl ţii lipit de tine mult şi bine sau puţin şi bine, dar atât de mult cât vrei şi poţi tu. Nu ei!

Dar să nu fiu prea severă, maternitatea în care copiii noştri s-au născut, Spitalul Universitar Bucureşti, este una dintre puţinele maternităţi 'prietene cu copilul' din Bucureşti, ceea ce înseamnă că mama are privilegiul să stea în rezervă împreună cu copilul său nou-născut. Mie mi-a folosit experienţa asta, m-a mobilizat si mi-a paralizat atenţia pentru durerile mele, nu mai spun cât de confortabil m-am simţit să îl ştiu pe bebeluş aproape, să îi admir şi să îi învăţ mimicile încântătoare, să îi simt şi să îi verific respiraţia şi inimioara grăbită şi să îi pot oferi căldura şi siguranţa unei îmbrăţişări la nevoie. Iar pentru că maternitatea această îţi garantează dreptul de a nu te despărţi de bebeluşul tău (mai puţin, nefericit, în primele ore de după naştere), personalul medical, de la medici neonatologi şi până la asistentele pentru nou-născuţi, încurajează şi asistă alăptarea exclusivă la sân. Cel puţin teoretic. Dar şi practic în cazul meu, deoarece am avut norocul să o cunosc imediat după prima naştere pe doamna doctor Ana Culcer, o susţinătoare cutezătoare a alăptatului exclusiv, un om carismatic şi medic cu chemare şi, nu în ultimul rând, o femeie înţelegătoare şi bună.

Date fiind neajunsurile naşterii în maternităţile noastre de stat, cred că o viitoare mamă şi-ar uşura întâmplarea naşterii ce va veni, întâmplare care se condimentează deseori excesiv cu suferinţă fizică, emoţii puternice, variate şi umilinţă, dacă citeşte, caută, întreabă, ascultă, învaţă şi, în cele din urmă, hotărăşte pentru ea. Pentru că întâmplarea naşterii ei, dacă pentru medicul care o asistă este o căniţă de apă într-un ocean, pentru ea, mama, este oceanul însuşi.

Un leu plus un leu egal doi lei

2011-07-24T15:18:00.000+03:00

Vineri seară am pupat de noapte bună, pe obrăjori, un băieţel mic-mic, cât un pitic. În timpul nopţii m-am trezit fără un motiv remarcabil şi am dat în stânga mea de piticul nostru, care dormea liniştit, ca orice prunc alături de mama lui. L-am sărutat pe obrăjorii rotunzi şi i-am şoptit 'la mulţi ani, astăzi e ziua ta!' Apoi am adormit din nou şi am visat frumos. Dis-de-dimineaţă, Felix m-a luat în braţe şi mi-a râs: 'mai spune-mi o dată 'la mulţi ani''. Am deschis ochii şi i-am râs înapoi: 'la mulţi ani' şi , fără preaviz, Felix mi s-a arătat băiat mare de cinci ani, crescuse între timp.

Sâmbătă seara târziu, ajunsesem la bunici între timp, am pupat doi băieţi mari înainte de culcare, iar duminică dimineaţă, devreme, unul dintre ei a apărut în uşa dormitorului nostru, zâmbind emoţionat şi aşteptându-şi îmbrăţişările. I le-am oferit prompt, sunt întotdeauna puse deoparte, dar mai ales astăzi, fiindcă e şi ziua lui. La mulţi ani, Horica! La mulţi ani, Felix! Să creşteţi senini şi bucuroşi, scumpii nosti băieţi!

Zile colorate de vara

2011-07-21T19:51:00.000+03:00

Jucaţi-vă la umbră, le-am tot repetat iar şi iar, dar cine să mă înţeleagă, în nici un caz doi copii de patru ani (unul aproape de cinci). Cu ăsta din urmă mi-am tot măsurat perseverenţa, de m-am resemnat în cele din urmă cu locul doi din doi. Noroc că ştie lecţia şi îşi aminteşte de ea destul de des, 'mami, am venit să mă hidratez'. Când Felix se hidratează, restul ne uscăm la soare, poate doar Kiti să treacă peste neajunsul de a bea apă cu impurităţi de tot soiul, de la nisip, pământ, la firimituri de biscuiţi sau pâine.

Pisica intră în vacanţă, pisica crede, mai bine spus, că intră în vacanţă că muţenie totală nu se admite pe strada noastră. Totuşi, vorbele naturale, fără structură de lecţie, sunt de vacanţă chiar dacă se rostesc la comandă. Pisica vorbeşte pe voce groasă, ea n-ar fi fost niciodată o soprană de succes. Cu un timbru de contratenor, mai degrabă, şi cu blândeţea ei caracteristică, e nespus de caraghioasă, dar şi dulce atunci când vorbeşte. Kiti vorbeşte este echivalent cu Kiti repetă cuvinte.

Horica e din când în când şofer pe strada noastră populată de două familii şi jumătate. Horica e un şofer mândru şi emoţionat, ca să nu-i zic semisofer hlizit şi bleguţ, care ţine şi mişcă din volan din picioare, din spate. Eu, mama lui, nu sunt o mamă inconştientă, strada noastră se află în plin câmp deschis până spre linia orizontului. Când Horica dă din volan, ăăă, adică conduce, Felix e un frate mândru şi emoţionat, ca să nu-i zic nici lui hlizit şi bleguţ, asta pentru că în maximum de emoţie bucuroasă, îl trage de fund şi îl gâdilă pe Horica, aşa cum nu se face unui şofer concentrat la drum. E şi mai entuziasmat de imaginea mentală pe care ne-o creează zicând cu voce de răţoi: dacă conducea Kiti, intram direct în gard. Hi, hi, hi, adică grav, ho, ho, ho şi Kiti, de-acolo din spate.

Mama şi bucătăria. Da' ce bucătărie!

2011-07-18T19:08:00.000+03:00

Mama găteşte în weekenduri preferabil franţuzeşte sau italieneşte, oricum, neapărat mâncare mediteraneană. Invariabil, aromele ce se strecoară afară din bucătărie ademenesc simţurile copiilor. Mama e mulţumită. Copiii o recompensează pe bucătăreasa lor exclusivă mai bogat prin aprecierile iscate de simţurile lor olfactive, decât prin cele ale simţurilor gustative. Mama nu mai e foarte mulţumită, dar îi înţelege pe copiii ei, nici ea, copil fiind, nu a gustat în ruptul capului anumite mâncăruri. Copiii testează alimente noi, gusturi noi. Măcar atât şi mamei îi creşte încrederea iar. Tati pare în extaz şi nu a desfăcut încă sticla de vin. Mama crede că a meritat să suporte fiecare firicel de abur din sauna spontană şi neintenţionată din bucătărie. Mai ales că primeşte aprecieri din toate cele patru zări. Ca ieri, când copiii au mâncat seminţe de coriandru. Felix: ce porcărie! Kiti: mmm, dacă e mic, e bun. Horica: mami, ne-ai gătit mâncare cu parfum? Tati: nici o vorbă, doar freamăte de înfiorare.

Deşertul vorbelor

2011-07-16T22:26:00.001+03:00

Ca să nu uit. De când (de când? de vreo două luni) vorbim cu Kiti în silabe mai degrabă decât în cuvinte, vorbim intensiv şi vorbim orice, vorbirea a devenit mai accesibilă pentru Pisi, arată cam ca un cerc desenat de Felix la trei ani. Vocalele sunt mai rotunde, consoanele încep să se diferenţieze între ele, combinaţiile de vocale sunt apucate cu mai multă lejeritate de Kiti. Monica a observat foarte atent că dacă lungim silabele atunci când le rostim ca model, Kiti le prinde mai îndemânatic şi reproducerea lor se face mai apropiat de model. Este necesară ca aerul miogimnastica, încălzirea muşchilor mimicii înainte de vorbire este la fel de obligatorie precum încălzirea muşchilor înainte de sport. Dacă pentru Felix, să zicem, guriţa se deschide imediat şi cu uşurinţă aproape înaintea ochilor în primele momente de trezire, pentru Kiti, răspunsul la urarea 'bună dimineata' se dă cu intens efort de voinţă, cu pseudodeschidere de gură şi , în general, cu multă greutate. Evident, dezechilibrul dintre teorie (orele de predare) şi practică în vorbire este una dintre cauzele cvasizadarniciei muncii noastre pe verbalizare cu Kiti. Pentru că dacă am considera că o vorbă rostită este o picătură de apă vărsată, atunci un copil de vârsta lui Kiti ar fi izvorul unui râu, pe când Kiti ar fi sursă de apă pentru o stropitoare de grădină. E secetă de cuvinte în grădina lui Kiti, dar e multă bunăvoinţă şi bună purtare totuşi, care ajută la creşterea floricelelor. Ca să nu uit.

Pentru Moni, prietena mea. O altă floarea soarelui. La mulţi ani!

2011-07-15T16:46:00.000+03:00

Mi-e dispoziţia cameleonică, depinde esenţial de cromatica lumii mele exterioare. Florile sunt frumoase, florile soarelui sunt frumoase în simplitatea lor şi sincere în veneraţia lor faţă de soare.

Nu cumpăr flori din intersecţii în timpii cu roşu ai semaforului. Dar pentru buchetul cu cincisprezece flori ale soarelui unite într-o îmbulzeală aspră de o bandă dură de plastic, am sărit precipitat către portofel, scoţând banii, şi către florăreasă, apucând buchetul cu ambele braţe şi aranjându-l cu atenţie pe locul neobişnuit de liber din dreapta mea.

Mi s-a dat instantaneu o stare sufletească galbenă.

Florile ne-au zâmbit timid la început, apoi ne-au râs delicat: ha, ha, ha, pe tonuri înalte. Felix le-a simţit vibraţia şi le-a auzit suflarea. Mami, florile soarelui vorbesc! Sunteţi minunate, vă iubesc, le-a strigat Felix şi chiar astea au fost cuvintele lui.

Dispoziţia galbenă mi-a subţiat vocea neaşteptat, mi-a îndulcit-o şi ştiu sigur că nu îngheţata pe care tocmai o mâncam a făcut asta. Mulţumesc, băiatule, a zis vocea suavă, şi astfel a început un dialog fantastic între copii, flori şi mama lor, a copiilor şi a vocilor florilor soarelui. Căci, cât e el de mare crescut, Horica s-a lăsat sedus de candoarea din vocea şi vorbele florilor şi a intrat voios şi sincer în lumea de poveste, glumind, întrebând, mirând şi râzând hâtru cu noi. Şi ca întotdeauna când e bucurie peste toţi, e bucurie şi peste Kiti care a râs şi a râs odată cu fraţii ei.

Astăzi sunt şi mai blândă decât de obicei. Sunt prietenoasă şi caldă. Ca floarea soarelui.

E foarte multă dragoste în filmul nostru*

2011-07-12T16:03:00.000+03:00

Cum se uită ea la lucrurile din jur? Ce vede din ele şi cum le percepe funcţionalitatea?
Cât de deformate ne-ar părea nouă, celorlalţi, dacă am vedea lumea cu ochii ei?

Ce sens are estetica dacă emoţiile îi sunt greu accesibile?
Cum decorăm viaţa ei, ca să o bucure frumosul ei, al vieţii?

Nu sunt întrebări stupide sau fără sens, sunt întrebările noastre, ale părinţilor ei, întrebări reale, grele, importante.

Am dat astăzi de fotografia asta printre documentele mele. Am decupat imaginea lui Kiti şi mi-am aşezat-o în faţă. Îmi place. Îmi place pentru că o defineşte pe Kiti. Îmi place pentru că îmi dă câteva schiţe de răspunsuri la întrebările noastre aparent fără răspunsuri.

Kiti priveşte în jur cu discreţie, reţinerea ei faţă de mediul înconjurător o face să se concentreze pe mici, foarte mici detalii. Kiti găseşte acul în carul cu fân. Doar dacă acul este detaliul fin de care ea se agaţă ca să scape. Din asta pot trage concluzia că atenţia este o însuşire de care Kiti se poate folosi cumva.

Frumosul ne ceeaza o emoţie pozitivă. Ce înseamnă oare frumos pentru Kiti? În fotografia mea, Kiti trăieşte armonie estetică în strângerea caldă de mână a Alinei. Corpul ei adunat delicat de braţele cuminţi, de picioarele duios apropiate şi de capul înclinat uşor înainte îmi lămureşte nedumerirea. Kiti simte frumosul din jurul ei şi asta nu poate decât să ne bucure.

Dar ştiam deja că fetiţa noastră are capacitatea de a fi atentă, ştiam şi de abilitatea ei de a reacţiona afectiv la stimuli. Şi totuşi, întrebările rămân neraspunse pe de-a-ntregul. Aşa cum vorbele rămân nerostite pe de-a-ntregul. Şi durerile ei neîmpărtăşite.

Ăsta nu este un text trist. Am găsit astăzi printre documentele mele o fotografie care îmi place. Delicateţea fetiţei din fotografie mă emoţionează.

*parafraza dupa, iarasi, preferatul meu, Kurt Vonnegut

Alb

2011-07-11T16:33:00.001+03:00

Alb. A venit vremea pentru alb. Nu e încă vacanţa de la mare, dar este atâta lumină şi căldură încât hainele noastre albe nu ne (mai) fac prezenţele stridente. În alb suntem potriviţi cu anotimpul, suntem luminoşi şi senini ca soarele şi cerul de vară. Doar îngheţata de ciocolată cade anapoda pe strălucitorul şi imaculatul alb de vară. Dar petele colorate de pe hainele noastre neatinse nici măcar de culoare se iartă, se subînţeleg şi, mai ales, se spală, de aceea ele nu ne dau bătăi de cap. Ceva bătăi în cap, din exuberantu-i caracter, i-au marcat apăsat însă lui Felix fruntea median, dar precum produsele veritabile primesc câte-un însemn de autenticitate, la fel şi experimentele excesive de cunoaştere şi testare ale copilăriei trebuie să se evidenţieze prin câte o julitură epidermică unicat şi trecătoare. Trecătoare, ca durerea fizica sau ca mâhnirea, deseori acestea trec şi lasă în loc doar o bucurie recunoascatoare pentru binele pe care îl resimţi iarăşi, dar cât durerea stă în noi ne chinuie şi ne amărăşte, ne îndoaie şi ne stoarce de energie vitală. Durerea e rea şi ea devine şi mai rea când chinuie un copil. Durerea este neîngăduit de perfidă când supără copilul care nu ştie s-o spună. Dar durerea trece şi când râde, copilul a şi uitat despre durere. În plus, albul nu doare, albul e uşor, cel mult gâdilă sau mângâie. Şi astăzi e soare, e vară şi noi zâmbim îmbrăcaţi în haine imaculate. Când totul străluceşte, micile pete de îngheţată nici nu se mai văd.

Când îţi eşti ţie însuţi prea de-ajuns, bubiţele dor mult prea tare

2011-07-06T09:49:00.000+03:00

"Îmi pun ceasul să sune la şase treizeci, mă spăl, beau o cafea şi am fugit. O să ajung la paşapoarte pe la opt fără un sfert, e destul de bine, deschide la opt jumate, intru prima, a doua, termin pe la nouă, cel mai târziu, ajung la birou la nouă jumate. Destul de rezonabil, sefu' n-o să zică nimic.

Zis şi făcut, e opt fără cinci, sunt a treia la coadă, ok, termin repede.... Hai că e deja opt şi douăzeci, bine că au început să ne primească!... Gata, după ăsta, intru eu, iu-huuu! Hei, stai aşa, ce face ăsta, ce crede el, 'hei, domnu', domnu', ah, a intrat, nesimţitule!' Intră ăştia aşa, cum vor ei, prin faţă? Stai, că văd că iese, ce vrei? Da, şi nu mai pot eu că ţie îţi pare rău că ne rogi să te lăsăm în faţă cu handicapata ta, îhî, îhî, eu trebuie să ajung la serviciu!...

Incredibil, au intrat toţi, mai stau mult înăuntru? De ce nu ies odată, mă aşteaptă ăia la serviciu!....E nouă şi se supără sefu', îhî, îhî, îhî, cât mai aştept aici, am venit de dimineaţă, cine se cred ăştia?...Se deschide uşa, domnu', nu e vina mea că aveţi un copil handicapat, eu întârzii la serviciu, îhî, îhî, cum, ieşiţi singur, ceilalţi mai stau înăuntru?...

Uite-i că ies, îhî, îhî, şi-a luat handicapaţii şi a plecat. 'Proasto!'..."

Recunosc, mă simt vinovată când trebuie să intrăm în faţă câteodată, foarte rar de altfel. Trebuie să îi facă poză lui Kiti şi dacă începe să plângă de nerăbdare n-o să îi mai găsească o mimică acceptabilă pentru o fotografie de paşaport curând. Nu mai vorbesc că există lege că avem prioritate. Dar aici nu este vorba de nici o lege scrisă. Mi-e foarte clar, în general, în România, oamenii sunt răi şi egoişti. Iarăşi, nu e vina lor, sunt prost educaţi. Dar nici nu se străduiesc să înţeleagă ce-i cu ei pe pământ. Nici nu ştiu ce să cred, mie îmi e foarte uşor să trec peste frustrările mele egocentrice şi meschine ca să îmi cedez locul unuia care are mult mai multă nevoie de el, dar sunt privilegiată, am învăţat practic această lecţie. Totuşi, cred că lecţia poate fi învăţată şi numai teoretic. Nu este vorba despre biata femeie de mai sus, o femeie tânără, îmbrăcată frumos, care plângea de îi sărea cămaşa de pe ea şi se lamenta că i s-au răpit treizeci de minute din timp, adică despre femeia al cărei univers este mult prea îngust ca să ţină în el mai mult decât a sa persoană, ci despre mulţimea prea largă de oameni autosuficienti şi orbi la ce e în jurul lor, pentru care viaţa şi pământul sunt pline de oglinzi hiperbolizante. Şi cărora le-aş mai da din când în când câte un quiz la care să reflecteze.

Femeii de mai sus i-am pregătit deja unul: spune tu, cu mintea ta şi numai a ta, dacă ar fi să alegi între a fi nevoită o dată, de două ori, de cinci ori, nu mai mult, în viaţa ta să îţi prelungeşti şederea la o coadă cu treizeci de minute în favoarea unui copil cu handicap sau în favoarea oricui are o nevoie mai mare decât a ta SAU a naşte un copil cu handicap sever pentru care trebuie, nu ai încotro, să te milogeşti la rândul tău de alţi oameni să te lase în faţa lor la o coadă banală, CE AI ALEGE? Nu uita, însă, trăieşti pe pământ şi nu există altă variantă, aşa că, alege!

O fi greu? O fi uşor?

Sunt o fricoasă mică-mică

2011-07-01T22:44:00.003+03:00

Sunt fricoasă, mă sperie şi umbra mea. Am fost mult mai fricoasă decât sunt acum, mă hazardez şi declar că am fost cea mai fricoasă fiinţă de pe strada mea. (Nu îl număr aici pe iepuraşul vecinilor care tresare chiar şi numai la o adiere de vânt). Frica este o stare de nelinişte şi tulburare provocată de un pericol real sau imaginar, zice dicţionarul explicativ al limbii române. Conform dicţionarului, sunt o fricoasă închipuită, pentru că mă sperie mai ales pericolele imaginate de zona creativă a minţii mele.

Era o seară frumoasă de vară toridă. Atunci, în acea seară memorabilă, s-a făcut un început, acelaşi, repetabilul, uimitorul nou început de viaţă şi, imediat după naştere, deseori mai puţin imediat decât ar trebui, s-a mai făcut un început, frăţiorul geamăn al anteriorului, acelaşi, firescul, emoţionantul început de alăptare. Şi dacă întâmplările din spatele cuvintelor ar fi un concert pentru pian, atunci în acest moment candid al eternelor începuturi muzica s-ar cânta allegro.

Mi-am hrănit, alinat şi alintat la sân bebeluşii timp de treizeci de luni. În total. Sunt trei, tot în total. Fiind fricoasă, cum m-aţi aflat, nu m-am aventurat din prima la maximum, am luat-o cu binişorul. Aceasta, pentru că fricoşii au premise pentru a fi şi încăpăţânaţi. Ca atare, m-am încăpăţânat să învăţ şi să înţeleg singură arta de a-mi alăpta pruncii. Am reuşit! Şapte, nouă şi paisprezece sunt numerele mele, în ordine cronologică. După cum vedeţi, ele sunt ordonate şi crescător. Îmi pare rău pentru cine nu agreează jocul cu numerele şi de atâta părere de rău fac o concesie, dau explicaţii. Am alăptat bebeluşul unu (lăsaţi-mi măcar plăcerea de a numerota copiii) timp de şapte luni. Am alăptat bebeluşul doi nouă luni. Am alăptat bebeluşul trei paisprezece luni (mulţumesc).

Fricoasă aproape ca un iepuraş, m-am speriat de bebeluşul unu. Dar nu imediat ce l-am lipit de sânii mei. Nu, la prima întâlnire m-a hipnotizat, apoi m-a îmbrăţişat şi m-a înghiţit cu totul. S-a umflat ca un balon, eu sunt mare şi atunci eram şi mai mare, şi am început să plutim împreună pe norişori pufoşi, prin grădini edenice nemaivăzute, cu zâmbete netulburate pe chipuri. O singură zi mai târziu, mă scuipase în patul meu de maternitate între timp, l-am ridicat din nou pe bebeluşul unu în braţe şi l-am lipit iarăşi voioasă de sânii mei. Am închis ochii să mă las hipnotizată şi purtată într-o nouă plimbare peste nori pufoşi, dar o durere vicleană, organică, ascuţită şi vie m-a ţintuit de pat şi mi-a căscat suprem ochii, aruncându-i până în peretele din faţa patului. Bebeluşul unu a vrut să mă înghită din nou, însă a ratat încercarea. Cu ochii reveniţi în orbite şi umeziţi de lacrimi reflexe de durere, l-am văzut deschizând larg guriţa mică şi făcând un gest rapid şi precis de apucare a prăzii sale de toate zilele acelea fierbinţi de vară. Am uitat instantaneu şi vremelnic de bucurie si m-am înfăşurat în straie de frică. Apropo, acestea sunt galbene violente şi lucitoare. Ca să ştiţi.

Au urmat întâlniri dese cu bebeluşul unu, resemnate din partea mea, insistente din partea lui. De fiecare dată când încerca să mă înghită îl imploram să fie blând, promiţându-i dedicare veşnică. Bebeluşul unu, am înţeles mai târziu, era tare blajin, dar monştrii din mintea mea hăituită mă chinuiau, înfigându-mi zeci de pumnale ascuţite în piept, iar eu, epuizată de gălăgia din sufletul meu răvăşit de emoţii şi hormoni, ştergeam sângele de pe piept cu lacrimi grele de suferinţă, muşcam din buze şi mă dăruiam. (pauză de şters o lacrimă ivită în colţul ochiului, dacă e cazul, binenteles)

Puţin câte puţin, pe măsură ce zilele şi nopţile se scurgeau, m-am desfoiat de câteva straturi de frică, era şi tare cald afară, şi am mai ţinut-o în acorduri lento de ataşare a bebeluşului unu la sân, învăţând că dansul pumnalelor pe pieptul meu este fulgerător, dar moare instantaneu odată cu comuniunea prin conectare a pruncului cu mama lui. În acest fel, mi-am pus la colţ monştrii, n-am vrut să-i ucid întrucât sunt o fiinţă miloasă, acolo unde hrana şi lumina vitale nu sunt îndeajuns.

Şi pentru că oamenii fricoşi, aşa ca mine, sunt vulnerabili şi influenţabili, am mai dus o luptă în timpul domniei bebeluşului unu, de data asta împotriva oamenilor din jur, oameni iubitori de altfel, dar care şi-au trimis solii să îmi trâmbiţeze des şi neîncetat celebra arie din opera universală, "N-ai lapte suficient, îţi moare copilul de foame", prestissimo de data asta. Mi-am căutat un aliat puternic şi l-am găsit*, dar cât poţi să ţii piept singur unei armate întregi? Astfel că a venit timpuriu şi vremea pentru primul neadevăr servit ca drept bebeluşului unu, înfăţişarea pe o perniţă din catifea roşie aleasă a biberonului în care lichidul alb, cremos, spumos de lapte praf zâmbea ademenitor. Bebeluşul unu n-a murit de foame, ba şi-a crescut obrăjori, picioare şi burtică rotunde, iar taberele adverse au semnat pacea.

A mai trecut o vreme, apoi, într-o dimineaţă frumoasă de vară timpurie s-a mai făcut un început, a pornit bebeluşul doi în domnia laptelui fermecat, iar armonia celor două lumi, mamă-copil, s-a desăvârşit din primele zile, tot cu monştri perverşi, pumnale ascuţite, lacrimi sărate de durere, dar şi plutiri pe norişori pufoşi. Mă întărisem între timp, eram o fricoasă mai mică, încă nu suficient de mică însă ca să nu îmi plâng de milă înaintea fiecărei reatasari dureroase exacerbat.

Şi a mai trecut încă o vreme până când, într-o frumoasă dimineaţă de vară toridă, s-a mai făcut un început odată cu naşterea bebeluşului trei, un bebeluş care, chiar din primele lui minute de viaţă pe Pământ, m-a înfăşurat cu urechiuşele lui haioase şi m-a înghiţit într-o clipită, cu calm, bucurie, recunoaştere şi fără monştri, pumnale sau lacrimi şi m-a purtat pe culmi albastre, dar şi verzi.

Monştrii mei, ca orice monştri care se respectă, n-au dispărut de tot, sunt doar biete schelete aproape imobile în colţul stingher al minţii mele, iar acum nu mă mai interesează soarta lor. Prea tare. Am devenit o fricoasă mică-mică.

*aliatului meu, despre care voi vorbi intotdeauna cu respect, recunostinta si drag cand va veni vorba despre importanta alaptarii in dezvoltarea copilului si pentru sanatatea mamei, Dr. Ana Culcer.

Comportament alarmant. Adica sonor.

2011-06-30T17:15:00.001+03:00

Cu un tranzit intestinal sănătos, regulat şi precis precum tramvaiul din Praga, Felix are calitate de ceas deşteptător aşa cum am mai povestit şi în trecut, iar, tot la fel precum tramvaiul din Praga, deşteptarea pe care mi-o dă piticul-pisică se face neîntrerupt fie vară, fie iarnă, fie zi de şcoală sau vacanţă şi este o deşteptare sănătoasă, regulată şi precisă precum tranzitul intestinal al lui Felix, adică una care se produce la ora exactă a dimineţii şi anume şase şi treizeci de minute, punct. Până de curând alarma băieţelului suna astfel: 'maaami, am făcut caca şi sunt gaaata!'. Dar, deoarece alarma trebuie să mă ducă în baie să îi opresc strigarea şi s-a mai întâmplat să ajung năucă de somn acolo unde Felix m-a mai ţinut câteva minute ca să îşi termine treaba pentru că a interpretat greşit semnalul primit de corpul său, mă asigur înainte de a coborî leneş din pat că băiatul chiar este sigur de faptul că e gata. De aceea noua sonerie de la şase treizeci a dimineţii s-a transformat în cântarea: 'maaami, am făcut caca şi sunt gaaata şi sunt siiigur!'. Sunt de acord cu alarmele care sună neapărat, sună răsunător şi sună explicit.

Poartă o pereche de blugi negri, strânşi pe picioare şi pe fund, este încălţată în nişte tenişi decupaţi să sugereze nişte balerini mai grosolani, în partea superioară a corpului are un tricou movuliu lejer şi o haină subţire trei sferturi, tot mov, închisă deasupra taliei cu doi nasturi îmbrăcaţi în materialul hainei şi îşi poartă părul prins în mai multe cuibuşoare răspândite pe tot capul cu păr şi legate cu elastice multicolore. Duce un zâmbet şugubăţ, dar cu o uşoară tentă imprevizibilă pe faţă şi merge dezlânat şi dezinhibat, fără urmă de cochetărie, în faţa fraţilor şi a mamei ei. Priveşte insistent şi frapant către două fetişcane blonde, genul aspirante timid la statutul de piţipoance, ce se întâmplă să treacă pe lângă ea, iar privirea ei le face circumspecte pe tinerele dichisite excesiv şi globalizat. Kiti le aruncă un zâmbet candid, pun pariu că fetele îl interpretează ca pe un zâmbet ameninţător, altfel nu îmi explic fâstâceala lor. Adevărul e că tinerele nu au de unde să ştie că fata cu mers prea apăsat şi limbaj al trupului prea libertin este în fond foarte delicată, iar pe noi, ăştialalţi din urma fetei, care îi cunoaştem comportamentele contradictorii şi surprinzătoare, Kiti ne distrează de fiecare dată cu ciudăţeniile ei. Şi, ca de fiecare dată când se râde de ea, Kiti intră aproape autoironic în horă. Ceea ce îmi doresc întotdeauna şi de la mine.

De la serbare. Papagal, pisică, albină, urs, maimuţă şi alte animale. Dansuri latino. Muzica din Rio. Aplauze şi multe poze. Ca tot omu', părinte de gradinitar. Uitat să spun că pisica are costum creat şi cusut de subsemnata. Din seria ce mai coase mami.

Copii, copii

2011-06-27T22:31:00.000+03:00

Scena intai. In prim plan, un trup de o aparenta fragilitate asemanatoare unei mladite, mititel, ce priveste catre un cap mare, grasut si dragalas, aflat intr-un plan secund. Trupul absoarbe o seva invizibila prin toti porii pielii lui, seva care ii da un soc de crestere, el se intinde si se intinde catre capul mare si dragalas din fundal, acesta din urma beneficiaza si el, insa mult mai neinsemnat, de izvorul de energie al trupului, astfel ca deplasarea celor doi eroi de pe scena este concomitenta, dar neconcordanta. Spectatorul, uimit la inceputul reprezentatiei de neobisnuita discrepanta dintre cei doi actori, devine mai confortabil odata ce simte echilibrul iminent acestei stranii cresteri. E un bebelus, cu piele din plus, ca un vitelus sau un catelus.

Mi-e tare draga cresterea asimetrica a copiilor si cat de evidenta devine ea cand copiii se indreapta spre adolescenta! Copiii nu sunt adulti in miniatura. Daca ar fi, ce aratari bizare si heterogene am fi noi, adultii! Pentru ca, asa cum copiii inchipuie la nivel mic adultii, la fel si adultii ar putea fi imaginea macro a copiilor. Hi, hi, hi, ce lume caraghioasa am compune! Fiecare adult fiind copia unui anumit copil. Dar asta ar insemna ca acel adult e intr-o continua transformare, deoarece transformarea continua a copilului este la fel de certa precum existenta lui. Si, unde ne duce asta? Pentru ca copilul ajunge odata si odata adult si sub ce chip ni se infatiseaza el atunci? Dar adultul acela copiat dupa copil? E prea complicat asa si deja v-am naucit de tot sau nu. Asadar iata de ce mai iubesc eu copiii, pentru toate asimetriile lor pretioase si cuceritoare! Cam asta era ideea.

Detectivul noptii

2011-06-25T11:18:00.002+03:00

Deschid brusc ochii in noaptea sparta de un mic triunghi de lumina artificiala, triunghiulet pe care il formez cu precauta intentie din draperii in fiecare seara cand il pup si il invelesc de noapte buna pe Felix, inca aflat cu patul lui la noi in dormitor. Si ca de fiecare data cand ma trezesc nefericit in noapte, ma agat de triunghiul meu de lumina ca sa imi definesc in minte spatialitatea, cat despre temporalitate, densitatea greu de patruns a noptii este prea explicita, nu mai am nevoie de indicii in plus. Mi-e atat de clar ca nu trebuie sa fiu seara prea obosita incat sa adorm mai devreme de unsprezece a noptii precum mi-e sigura nelinistea starii mele singulare de veghe in toiul noptii. Deschid asadar ochii si dupa momentele de definire concreta de care am spus, urmeaza momentele de cautare abstracta a cauzelor iesirii mele oarecum agitate din somnul noptii, cauze pe care le gasesc printre amintirile, nu rareori vagi, ale viselor stranii ce mi se deruleaza ca un film in cap, ah, ce material bogat de studiu ar fi ele pentru un psihanalist, norocul meu ca deslusirea lor nu ma intereseaza mai mult decat sa le anulez daca sunt tulburatoare sau sa le tin daca ma binedispun. Odata ce ratiunea domina situatiunea ( pentru rima e sufixul ultim), constat ca visul, prozaic in general, dar cu note absurde pe alocuri, deci, visul visat nu poate fi nicicum invinuit pentru inadecvarea in care ma aflu, asa ca descopar imediat sursa nepotrivirii mele cu noaptea in pasii ce se aud de peste holul etajului, acolo unde Kiti, ea este huhurezul nostru, intuiesc eu, coboara din patul ei, da jos garduletul pe post de alarma tintuit in usa camerei ei si se indreapta cu pasi apasati spre dormitorul nostru, aici unde se arunca, literalmente, peste mine, aici unde se simte ea bine, lipita strans de mine, fata pe fata, trunchi pe trunchi, picioare pe picioare, de insele respiratiile devin incomode si incomplete. Iar cand asta se intampla, incepe o urmarire tacuta, doar cate un scart al patului mai tradeaza miscarea, in care eu, urmaritul, ma retrag cate putin, daca as indrazni mai mult, cu siguranta Kiti ar simti abisul si s-ar napusti disperata pe mine, de aceea retragerea mea este miseleasca de dragul fetitei urmaritoare. In felul asta castig egoist doar pentru mine cateva minute de izolare in multimea din pat, ele, minutele, nu apuca sa se stranga intr-un grup mai consistent caci Kiti detine un simt aparte al departarii, astfel incat ma prinde degraba din urma si ma inlantuie intr-o imbratisare dulce daca n- ar fi si prea fierbinte de arsita noptii de vara. Ii respect tandretea, dar ii pandesc regularitatea respiratiei somnului adanc, atunci cand fug cativa centimetri mai departe si profit din nou din plin de briza existenta doar prin anularea prea-apropierii. Dar urmarirea reincepe si tine toata noaptea, pe cuvant de onoare, iar dimineate ne prinde, pe mine agatata de lemnul profetic ales cu o latime considerabila a lateralei stangi a patului nostru, iar pe Kiti, binenteles, lipita de mine,mai norocoasa prinzatoare a unei bucati de saltea. Dar exista si dimineti mai blande pentru mine, atunci cand Felix, la randul lui trezit in toiul noptii poate de un monstru oniric, ajunge in stanga mea, iar cu toata transmutarea semiconstienta a noptii, se trezeste el, de data asta, pe lemnul tare ce constituie laterala patului. Ca atare, trag concluzia ca mi se cuvine totusi mie locul tare din extrema si este acolo doar ca sa armonizeze si sa detensioneze toata dragalasenia cu care copiii mei dragi ma coplesesc, asigurandu-mi astfel linistea necesara pentru pastrarea echilibrului vietii mele. Sau, cu alte cuvinte, cu umilinta si gratitudine imi accept rolul de urmarita in noapte, mai ales cand rolul asta imi domoleste nelinistea trezirilor mele nocturne. Copii, veniti la mama!

Mic, dar client, negociator, student si ce-o mai fi

2011-06-22T18:20:00.000+03:00

Horica vorbeste cu un operator Vodafone la telefon, vrea sa fac o setare si nu reuseste.

Vorbesc baietii astia ai nostri, vorbesc mai mult decat tac, si tac aproape tot timpul cand dorm, vorbesc mai mult decat se joaca si, categoric, vorbesc mai mult decat mananca. Si vorbesc si in timp ce mananca. Dar nu cu mancarea in gura, ca nu e frumos. Pana bea o cana cu lapte, Felix scuipa zeci de cuvinte, propozitii, fraze. Uneori e exasperant ca nu se mai termina. Cana cu lapte, nu cuvintele. De aceea am facut o intelegere. Felix a propus, beau, beau, vorbesc, beau, beau, vorbesc, beau, beau, vorbesc, eu am negociat, bei, bei, bei, vorbesti, bei, bei, bei, vorbesti, bei, bei, bei, vorbesti. Am batut palmele, urmeaza sa ne respectam intelegerea.

Horica mai suna o data la Vodafone. N-a reusit setarea.

Progres. Ieri: lui Kiti ii este sete. Ma ia de mana, ma taraste la bucatarie spre bidonul cu apa, spune'apa'. Kiti bea apa. Azi: lui Kiti ii este sete. Se duce la bucatarie, isi ia din bufet un pahar, desface capacul bidonului cu apa, ridica bidonul deasupra paharului, apa
incepe sa curga. Paharul se umple, apa continua sa curga pe bufet. Kiti ridica bidonul, ii acopera gura cu capacul, bea apa. Sterge apa de pe bufet cu mana. Inutil.

Horica e inca la telefon. Serviciul lui Vodafone cu clientii nu il satisface. Ar seta, dar nu stie cum.

La semafor, rosu. In dreapta noastra un jeep mare si negru, condus de o femeie mica si alba intre doua varste. Intoarce privirea catre noi, ii vede pe copii jucandu-se in spate si imi zambeste. Ii zambesc inapoi, nu raman niciodata datoare cu zambete si, apoi, zambetele ma
prind cel mai bine dintre toate mimicile, asa ca, de ce nu? In acelasi timp imi zic multumita, iata ca mai exista si la noi femei intre doua varste, in masini mari si negre, neacrite complet de atata aroganta. Verde la semafor. Banda din dreapta mea incepe deplasarea inaintea noastra. Jeepul mare si negru ne depaseste. Are numar de inmatriculare strain de Romania.

Horica a incheiat a patra convorbire cu Vodafone. Plange. Desigur, nu si-a rezolvat problema. Nici astazi nu seteaza.

Noi. Sau vechi.

2011-06-20T19:27:00.000+03:00

Suntem aproape cu totii in vacanta! Al mic mai pregateste saptamana asta serbarea de sfarsit de an de la gradinita, vineri ne-o prezinta, iar de miercuri, poate decalam noi pentru luni, il numim prima oara oficial absolvent. Sau nu il numim asa, da, mai bine nu o facem, ce atata formalizare? Oricum, abia dupa aia suntem cu tot efectivul in vacanta mare cand putem sa uitam putin de programe, orare, drumuri, asteptari...

Imi plac serbarile de la gradinita lui Felix, copiii nu sunt incarcati cu poezii, cantecele, replici multe si grele. Ei danseaza mult, canta mult, se bucura. De data asta grupa lor formeaza trupa de animale din Rio, iar al nostru copilas este, poate nu banuiati, pisica. Va fi o pisica cheala, adica nu va avea nici un fir de par in plus fata de cele pe care le detine pe cap, pentru ca pe scena unde vor dansa ca la Rio va fi destul de cald ca sa nu mai fie acceptabila prezenta vreunei surse suplimentare de caldura ca, de exemplu, o blanita artificiala de pisica. Si cum costume de pisici fara blana nu am gasit, iarasi am improvizat. O sa va arat ce am cusut dupa spectacol. Sau mai repede.

La scoala, copii, invatatoare. Intrebare la ora de muzica: copii, stiti ce este un portativ? Copiii nu prea stiu raspunsul sau nu sunt atenti sau sunt timizi. In afara de unul care intinde un brat la maximum si striga, stiu eu, doamna, stiu eu! Invatatoarea il ocoleste pe copilul interactiv cu privirea cautand macar inca un alt copil gata sa incerce o explicatie. Doamna, eu stiu ce este un portativ, striga din nou copilul cu bratele pe sus, dar invatatoarea pare sa nu il vada, ba pare chiar iritata de insistentele copilului interesat sa raspunda la intrebare. Deoarece copilul nu mai poate fi ignorat, fiind unicul copil acolo, acum, doamna, cu usor dispret pe chip, ii ingaduie sa spuna tuturor ce este un portativ. Vesel pentru nominalizare, copilul se ridica in picioare, isi ia avant si spune: portativul este o chestie...Ce chestie? portativul nu e nici o chestie! striga, adica striga invatatoarea nervoasa, stai jos ca nu stii ce e un portativ, iar copilul se aseaza dezamagit de doua ori, o data pentru ca nu a fost lasat sa spuna, a doua oara pentru ca i-a sters entuziasmul intr-o clipita. In linistea incaperii, crescuta ca urmare a dezlantuirii doamnei, invatatoarea le zice copiilor: fiindca nu stie nimeni ce este un portativ, va spun eu. Portativul este o chestie...

Scoala, copiii si invatatoarea de mai sus sunt, in ordine, scoala lui Horica, clasa lui Horica si invatatoarea lui Horica. Povestea este a lui Horica si s-ar putea intitula Copilul si portativul, ce chestie! Sau altfel.

Sunt un buldozer de pupat!

2011-06-17T16:16:00.000+03:00

Cu vorbele astea m-a trezit de dimineata piticul nostru. 'Sunt un buldozer de pupat!' Nu-i asa ca suna atat de bine? Cinci cuvinte alaturate atat de neasteptat si de inedit! Desigur, nu din trupusorul lui firav vine buldozerul de pupat, el are originile altundeva, mai adanc, mai imaterial, acolo unde incap pupici multi si plini si mari ce nu pot fi aplicati decat cu o forta uriasa ca cea pe care o genereaza doar un buldozer, fie el si imaginar. Astfel ca sunt inca o data fericita sa strig in gura mare: iu-huuu, azi m-a calcat un buldozer de pupat!!!

Monstrul din beton

2011-06-16T09:49:00.000+03:00

N-am vazut in viata mea asa un topogan! Era unul printre blocurile copilariei mele mici, de piatra, inalt cam de cinci metri, galben murdar cu tente rosiatice pe la margini, semana cu un elefant urias. Desi imi era teribil de frica de el, ca atare nici nu l-am onorat niciodata cu fundu-mi de copil, iar dintre animalele salbatice pe care copiii le invata din carti si filme sau gradini zoologice, elefantii m-au atras intotdeauna, poate si pentru ca am crescut mare foarte repede,fac o paranteza in care spun ca eram si eu un mic elefant printre copiii de varsta mea fapt ce mi-a dezvoltat un complex de care am scapat abia printr-a opta si motiv pentru care, in ciuda rezultatelor mele onorabile de la scoala, am fost numita de invatatoare stegarul de sex feminin al clasei in defavoarea altor functii mai prestigioase ca sef de grupa sau de detasament, inchid paranteza, deci cu toate astea, topoganul gigantic interzis al copilariei mele mici mi se arata in continuare paradoxal ca un elefant pe a carui trompa generoasa copiii alunecau in chiote de extaz. Si chiar daca am in memoria afectiva imuabila acel mic-mare monstru de piatra, pot sa afirm cu siguranta ca cel din parcul Floreasca, pe care l-am vazut abia ieri, il depaseste si il lasa mult in urma pe elefantul meu de piatra, desi cred ca s-a nascut in aceeasi epoca de piatra sau mai bine de beton pe care unii dintre noi am cunoscut-o din pacate copii fiind. Dar asta ar putea fi categoric pentru mine un cosmar, acum. El este o constructie din beton, de data asta si mai inalta decat celalalt, eu ii dau cam sapte-opt metri, iar amprentele amatorilor de graffiti abia de il indulcesc o picatura, este foarte abrupt, nu se intinde pe orizontala mai mult de trei-patru metri si, ca efectul de groaza sa se amplifice, ii cuceresti varful urcand pe doua scari laterale verticale cu treptele goale, ametitoare.

Am ajuns aici impreuna cu Felix pentru care perspectiva de a zburda in parc tine in loc chiar somnul daca nu si rasuflarea, chemati fiind de catre Horica, ce sarbatoreste ultima zi de scoala impreuna cu doi prieteni la mesele de ping-pong, alaturate gigantului din beton. Il vedem amandoi usor si rapid pe Horica, poarta un tricou rosu, rosu care ajuta la recunoastere, daca mai era nevoie. Joaca tenis de masa si nici prin gand nu-i trece sa incerce vreo senzatie abrupta pe topoganul exceptional. Simt ca l-as sfatui sa nici nu incerce, dar ce rost are sa il incarc cu alta frica dintr-ale mele, o fac totusi cu cea mai atenta discretie, dar ce, crezi cumva ca Horica-i prost? Oricum, rasuflu usurata, copilul asta a venit aici sa se intreaca la tenis cu copiii, ce topogan visez eu? Intre timp ezit intre a imi scoate o carte din geanta, a butona internetul pe telefon si a imi fixa privirea pe alt rosu miscator, sapca lui Felix. Aleg ultima varianta care oricum imi deseneaza pe retina cadru dupa cadru dupa cadru, toate vii si concrete, nelasandu-mi nici un blank pentru idei si imaginatie. Asa ca, imi las privirea purtata haotic de sapca rosie, impulsurile vizuale sunt numeroase, cum am mai zis, si de aceea imi arata un film cu sincope regulate care nu sunt nelinistitoare intrucat acestea se intercaleaza armonios cu cadre clare, tematice. Apoi, suna telefonul, e taticash, ne lansam intr-o discutie entuziasta, dar stresanta despre scoala, profesori, note, sisteme, astfel ca simturile mele se activeaza pe duble cai si pierd astfel firesc din acuitatea senzoriala vizuala. Ca atare, cand ochiul este, dupa o pauza de secunde putine, excitat de sapca rosie pe care o vede aproape cucerind varful monstrului din beton, glasul meu se exprima brusc si necontrolat prin amplificarea decibelilor, dand frau liber temerilor mele ancestrale cu ajutorul celor patru cuvinte tembele, Felix, ce faci acolo? Sunt intr-o clipita lipita de scara inalta, dar ce departe in sus de mine este copilul meu, si nu stiu cum sa procedez, sa o iau in sus, sa il chem in jos, sa il trimit mai departe? Oricum, toate scenariile se condimenteaza cu imaginea copilului prabusindu-se la picioarele gigantului, creata de mintea mea infricosata. Fiind deja in varf, il las sa alunece pe topogan pana la mine si, pe cand o face, ii vad zambetul inghetat de adrenalina pe fatuca, ii vad ochii inchisi si falcile batand ca doua aripioare din cauza vitezei coborarii. Il primesc in brate, Felix rade in continuare, nu ma pot abtine, frica imi scrie pe ochi, frunte si nas, si il intreb daca i-a fost teama. Imi raspunde ca lui nu i-a fost teama, doar inimii lui i-a fost. Cu copilul in brate il sagetez cu privirea pe monstrul ademenitor si ii intorc spatele. Cu coada ochiului ii vad ranjetul multumit pe chipul din beton si, intoarsa inca cu spatele ii simt freamatul amenintator. Am auzit vorbindu-se ca ar fi un monstru bun, dar, dupa ce mi-a pacalit baiatul mic intre noi doi nu mai exista cale de reconciliere.

Vibraţii

2011-06-11T17:36:00.000+03:00

Deşi nu este ceea ce pare a fi, ar putea să devină realitate cândva. Tra-la-la.

Pisicile sunt noaptea negre toate, iar clapele apăsate ale pianului împreună cu corzile ciupite ale chitarei scot sunete armonioase în fotografie. Lie-lie.

Gravele sunt solemne, profunde ca Kiti, aşa cum înaltele sunt zglobii, vesele ca Felix. Ics-ics.

***

Horica e gata de petrecere. Horica a prins şopârla, deci e gata de petrecere. Şopârla e gata de petrecere în cutia de jucării, şopârla e cadoul lui Horica pentru Theo. Theo e motivul petrecerii şi verişoara lui Horica. Horica pleacă de acasă pentru seară, noapte, dimineaţă şi prânz, în această ordine, e gata de petrecere fiindcă şi-a luat ghiozdanul mare şi umflat în spate. Horica uită să îşi ia pijamaua şi periuţa de dinţi în ghiozdan, deşi ghiozdanul e mare şi umflat. Nu uită şopârla. Horica nu ştie ce are în ghiozdan, eu mă mir, cum nu ştii, el mă linişteşte, vreau să îmi fac o surpriză. Simt că mi-e dor deja de el, nu pleacă la petreceri extinse pe două zile de obicei. Omul, cât trăieşte, învaţă. Mama, cât trăieşte, învaţă. Şopârla s-a răzgândit, nu mai pleacă la petrecere. A plecat , în schimb, din cutie. Horica se lasă consolat de observaţia mea că şopârlele caută petrecerile în aer liber, aşa că nu văd de ce n-ar da măcar de una şi unde se duce el. Cât îl aşteaptă pe fratele meu în maşina cu care pleacă la petrecere, Horica se lasă surprins de conţinutul ghiozdanului său. Gadgeturile aflate în ghiozdan îsi merită calitatea de a fi surprinzătoare ieşind la iveală, îl bucură pe Horica. Maşina cu Horica pleacă la petrecere. Cu noi rămân în seara asta Kiti şi Felix. Şi şopârla e pe-aici, pe undeva.

Nişe

2011-06-09T10:55:00.001+03:00

Există oameni pe Pământ, nu mă corectaţi, există oameni şi pe planeta dinozaurilor, care au picioare de nişă. Prea mici, prea mari, prea subţiri, prea late, cu al doilea deget prea lung, cu noduri osoase neaşteptate şi altele. Oamenii cu picioare de nişă urăsc încălţămintea cu calapod globalizat. Ei urăsc convenţia socială a purtării obligatorii a încălţămintei. Şi frigul, desigur. Deasemenea pe marii producători de pantofi. Atunci când aceştia, în pofida faptului că sunt extrem de bogaţi, nu sunt destul de empatici încât să plătească modele, alese dintre persoanele cu picioare de nişă. Există chiar o nişă în nişă, populată de copii şi adolescenţi, viitori, poate, candidaţi la ieşirea din rândul persoanelor cu picioare de nişă, a căror dimensiuni şi forme ale picioarelor nu sunt standardizabile. Găseşti în rândul acestei ultime nişe, picioare lungi şi subţiri, caraghioase, ce-i drept, dar cât de anevoios de încălţat. Bunăoară, Kiti, iată un exemplu de copilă cu picioare de nişă, pentru care găsirea unei încălţăminte potrivite este o adevărată provocare pentru atenţia la detaliile tehnice, evident, nu prea cunoscute de căutătoare. Dacă nu ar fi aşa, mama copilei, posesoarea fericită, atât cât poate fi de fericit cineva care se poate confunda cu încă câteva milioane de semeni, a unei perechi de picioare de dimensiuni cât se poate de banale, deci mama copilei nu ar fi cumpărat a treia pereche de sandale deja pe sezonul ăsta pentru prunca ei, adevărat fiind însă faptul că a treia e şi cea mai bună, semn cert că subsemnata ştie să înveţe din erori, care a treia pereche de sandale, deşi se mulează foarte frumos în stil roman pe picioarele între două vârste ale pisicuţei cu picioare de nişă, îi transformă vădit mersul, creând un spectacol hilar sau provocator de milă, în funcţie de abilitatea empatică a privitorului. Aşadar, priviţi-vă picioarele, căutaţi în memorie episoade chinuitoare de purtător regulamentar de încălţăminte şi, dacă găsiţi, bucuraţi-vă, nu sunteţi singuri, bine aţi venit în rândul nişei oamenilor cu picioare de nişă!

8 iunie ori zece

2011-06-07T22:10:00.000+03:00

Iunie. Nu am cunoscut această lună a anului până acum zece ani. Îl ştiam pe septembrie bine, auzisem de februarie, mai, octombrie şi august. Dar de iunie nu mi-a spus nimeni, nimic. Până când a apărut ea, Kiti. Hai să îi spun astăzi aşa cum i-am spus pentru prima oară, acum zece ani: Catinca Maria. Ne-am trezit cu Catinca Maria în braţe la un început blând de iunie, acum un deceniu, atunci pe când iunie venea parcă ceva mai molcom cu căldurile ei văratice. Am admirat până atunci zeci de flori frumoase prin curţi şi grădini, pe câmpuri şi poieniţe...în iunie, neştiind că e iunie. Cred că atunci iunie s-a supărat pe mine, ştiţi, lunile pot citi gândurile, apoi, văzând totuşi că mă emoţionează frumuseţea şi delicateţea florilor, mi-a dăruit o floare deosebită, o floare de o frumuseţe şi o sensibilitate rară căreia i-a legat de o tulpiniţă firavă o etichetă cu o dată de ţinut minte: 8 iunie. Mi-am strâns floarea în braţe, am sărutat-o pe creştetul moale, apoi i-am citit eticheta fiindcă eu întotdeauna citesc etichetele. 8 iunie. Aha, mi-am spus în gând, opt şi iunie, un număr rotund şi drag mie, care transformă numele de lângă el, atâta ignorat, într-unul simplu şi frumos. Încântată de cunoştinţă, Mihaela Maria, şi i-am întins o mână rotundă de atâtea mângâieri; încântată de recunoaştere, Iunie, şi mi-a zâmbit.

La mulţi ani, floare frumoasă!

Petrecere de ziua lui Kiti in câteva poze:

Masa e pusă, să inceapă petrecerea:

Horică işi etalează măiestria in faţa verişoarei lui, Theo, sărbătorită alături de Kiti, al treilea an la rând (la cât mai mulţi!):

Kiti, cu prietenul ei care-o inţelege cel mai bine, Bicu-bunicu:

Cele două verisoare, sărbătoritele inceputului de iunie si torturile lor. Fiecare cu al ei, să nu se supere nimeni:

Si mama cu copiii ei, la un deceniu ai mult de suflat, nu glumă:

Mănânci in silă, deci exişti

2011-06-03T09:28:00.001+03:00

Recorduri: să începem cu cel mai mare copil şi, poate, record, Horica. Ieri, bătut propriul record.

Ora 18:30, la masă, alături de frate şi soră, ambii mai mici. În faţa fiecăruia, banală, ţărănească şi, de ce nu, gustoasă, mâncare-ghiveci de legume pasate cu furculiţa pentru fiecare în parte de mama vegetariană convinsă.

Ora 18:40, Kiti îşi termină mâncarea din farfurie şi începe să-l pândească pentru început pe fratele mai mic. Spre disperarea nemancaciosului nostru Horica ce îşi suflă în barbă, n-am eu norocul lui Felix. Mai trec 10 minute, termină şi Felix tot din farfurie, se ridică şi pleacă. La joacă. Kiti rămâne pe baricade, nu se ştie niciodată de unde sare norocul. Îndrăznesc să îmi arunc privirea în farfuria lui Horica, au trecut totuşi cel puţin douzeci de minute, am şi eu dreptul acum să sper, dar rău fac, chiar şi eu mă crucesc, mâncarea din farfuria lui Horica este tot mai multă pe măsură ce mănâncă din ea. Iată un subiect de poveste pentru copiii mofturoşi şi nemancaciosi, se făcea odată ca niciodată că un băieţel firav şi palid refuza orice gustare oferită de mama lui, plângând şi implorând, 'nu vreau să mănânc, pot să mă ridic de la masă?', iar mama lui se perpelea de supărare de fiecare dată când băieţelul făcea asta, obosise de mult să îl mai roage, haide, dragul meu, încă trei linguri, şi nu mai găsea în ea nici cea mai mică putere de convingere. Venise chiar cu soluţia să îi încarce farfuria cu mai puţină mâncare doar-doar o mânca şi el mai uşor. Până într-o bună zi (aici puteţi folosi expresia într-o frumoasă zi de vară, dar nu e obligatoriu), când, aflat ca de obicei în faţa farfuriei cu mâncarea cea mai delicioasă din întreaga lume, pentru că, am uitat să spun, de când se născuse băieţelul mofturos, mama lui absolvise muuuuulte cursuri de perfecţionare într-ale gătitului, primise acum doi ani chiar şi un premiu de excelenţă pe care i-l înmânase nimeni altul decât Jamie Olivier în persoană, şi toate astea numai pentru ca să îl determine pe micuţul mofturos să mănânce mai mult şi mai cu poftă ca să se facă mare şi puternic aşa cum s-au făcut ceilalţi copii din sat. Aşadar, în acea zi, băieţelul stătea trist la masă cu farfuria de mâncare în faţă şi, cu furculiţa în mână, mai lua o dată la cinci minute câte o îmbucătură, pe care o mesteca, şi o mesteca, şi o mesteca. Resemnat, ştia că mâncarea din farfuria lui se va termina odată şi-odată, aşa cum se termina de fiecare dată aşa că mesteca şi mesteca cu încetinitorul în continuare, pierdut în gândurile lui hrănite cu aer şi apă rece. Dar, aşa cum v-am spus, mama căutase şi căutase de mii de ori să creeze mâncarea perfectă pentru fiul ei, până când, iată că descoperise reţeta magică. După această reţetă, mama găti o mâncare fantastică, aceasta nu era doar desăvârşită din punctul de vedere al senzaţiilor gustative oferite, însă avea proprietatea să se genereze singură în permanenţă pe măsură ce băieţelul mânca din ea. Astfel încât cu fiecare furculiţă luată din ea, mâncarea se înmulţea, crescând în farfurie. Însă baietelul, resemnat şi plictisit cum l-am lăsat, ştia că mâncarea din farfurie se va termina până la urmă, aşa că atâta vreme cât se afla la masă, timpul lui stătea în loc, gândurile lui hrănite cu aer şi apă rece oboseau să se mai producă, de aceea mesteca, şi mesteca, şi mesteca, cu încetinitorul şi fără vlagă. Numai că faptul că timpul lui stătea în loc era de fapt doar o iluzie, întrucât mâncând el alene şi mâncând din mâncarea magică inepuizabilă, se făcu noapte, apoi începu o nouă zi, o nouă noapte şi tot aşa până când băieţelul deveni băiat, iar furculiţa cu care începuse el să mănânce din mâncarea fermecată rămăsese mult prea mică pentru dimensiunile pe care le căpătase băiatul. Mă rog, de aici povestea poate urma mai multe căi, de exemplu putem zice că băiatul îi vedea zi după zi prin fereastra din faţa mesei, unde el nu mai contenea cu mâncatul, pe prietenii lui jucându-se şi bucurându-se de copilărie, ceea ce i-a dat prima oară o motivaţie puternică să se străduiască din răsputeri să mănânce mai repede ca să se bucure alături de ei, iar forţându-se să mănânce mai repede, a observat că mâncarea fermecată începe să piardă din magie şi să se împuţineze. Sau altfel.

Dar să revin la recordul lui Horica, aflat inca, după o întreagă oră, în faţa amărâtei de tocane, Felix între timp a alergat zece ture în jurul casei, a escaladat de şapte ori biblioteca şi a citit trei cărţi, iar Kiti, mare amatoare de gustări şi furtişaguri din farfuriile comesenilor, a cedat până şi ea şi s-a retras în camera de joacă să-l sâcâie pe tati. Eu mi-am făcut de lucru prin bucătărie, m-am înarmat cu răbdarea cea mai răbdătoare din întreg universul şi l-am asistat şi descurajat pe Horica în dorinţa lui de a-şi bate propriul record. N-am reuşit să îl descurajez, m-a descurajat în schimb el pe mine clintind şi cea mai răbdătoare răbdare din întreg universul, însă m-am consolat ceva mai târziu când, plângându-mă la tati lui Horica, acesta m-a asigurat că cunoaste vinovata pentru situaţie, si anume o genă îndărătnică, întrucât el însuşi, pe când era copil, nu găsea ceva mai respingător pe lume decât mâncarea.